UN ULTIM TITLU - UN ÎNCEPUT DE CUVÂNT

La lumina palidă a veiozei, Anghel răsfoia absent ultimele sale cărţi.
Nu visase niciodată că o să ajungă scriitor. De altfel, nici nu credea că are talent, dar se hotărâse aşa, tam-nisam, într-o noapte, ca să recupereze dreptatea unei lumi de care se simţea din ce în ce mai îndepărtat.
Prietenul său poetul, îi spusese de zeci de ori:
- Măi Anghele, tu ai talent de povestitor! Ia pana în mână şi aşterne pe hârtie tot noianul de gânduri ce te frământă!
Nu era primul care îi spunea acest lucru, dar se gândise întotdeauna că un mediocru în plus pe această lume s-ar putea să fie totuşi prea mult.
Citise atunci ultima povestire a prietenului, în care un univers de oglinzi deforma aparent realitatea, dar în acelaşi timp dezvăluia crud aspecte existenţiale ale unei vieţi totuşi terne.
Se gândise până dimineaţa la persoane şi fapte ce-i marcaseră sau, din nefericire, îi coordonau existenţa. Trecuseră prin faţa ochilor săi mulţi oportunişti, carierişti de duzină, orgolioşi, cum altfel decât din prostie, suflete prea mici pentru cauze nobile, hoţi şi tâlhari de cariere, ahtiaţi după bani sau muieratici din frustrări. Toţi aceştia se intersectaseră cu el, mai mult sau mai puţin definitoriu, dar îi dăduseră lecţii importante de viaţă.
Rememorând întâmplări şi persoane, le mulţumea adeseori în gând pentru faptul că îl învăţaseră cum NU trebuie să fie.
Pe de altă parte, urmărise destinele personajelor sale lovite de multe ori de pedeapsa divină sau măcar de cea a societăţii.
ÎNTOTDEAUNA, în cărţile sale, povestirile aveau un dublu înţeles: pe de o parte, cel înfăţişat cititorului - aparent facil şi în care creiona personajele suficient de puţin pentru ca fiecare să adauge petele de culoare ale celui de lângă el – pe de altă parte, înţelesuri adânci – aflate deseori numai în mintea sa...
ÎNTOTDEAUNA existase însă, o continuare...
Deschise prima pagină a uneia din cărţi.
„Maşina de citit vise” era, aparent, drama omului ce împinge limitele cunoaşterii mai presus de bariera pe care toţi trebuie să o accepte tacit şi obligatoriu. În acelaşi timp, Savantul – denumire ironică la adresa nulităţilor vremii, putea fi orice potenţat al zilei ce îşi clădea imperii pe cadavre.Din dorinţa de exacerbare a puterii, el rămâne în final singur, admirându-şi marele gol deopotrivă în material, dar şi în spirit. Anghel, se gândi îndelung la destinul aceluia. Până la urmă, rămăsese totuşi o luminiţă în viaţa aceluia şi poate că nici nu era conştient de acel lucru. Pe de altă parte, pâlpâirea acesteia putea fi oricând un nou început...
Povestirea „Sub vremi” fusese scrisă ca o satiră la adresa oportuniştilor politici. Se inspirase după un fapt real în care un fost potenţat al vremurilor comuniste devenise, la o vizită a regelui, mare monarhist. Destinul personajului real se îndreptase, inevitabil, către ce altceva decât spre continuatorii unor vremuri, din fericire apuse.
„Printre Universuri paralele” încercase să transpună literar o teorie matematică de-a sa în care afirma existenţa unui Univers 8-dimensional cu patru „timpuri” şi tot atâtea dimensiuni spaţiale. Fusese multă vreme obsedat de construcţia unui model al spaţiului-timp în care să coexiste dual, două universuri paralele inversate. Cele trei coordonate spaţiale şi cea temporală ale unuia erau puse în corespondenţă biunivocă celor trei temporale şi una spaţială ale celuilalt. Tot ce era material într-unul devenea spiritual în celălalt şi invers, orice gând sau simţire se transpunea într-un „material” impalpabil însă, ce nu putea fi înţeles decât în acea zonă a Universului atotcuprinzător. „Linia de demarcaţie” a celor două „jumătăţi” era moartea, gândită ca un proces continuu de trecere între lumi şi în care cvadruplul coordonatelor se transforma, până la o nouă moarte, în complementarul acestuia.
În „Construcţia” – pretext pentru prezentarea schiţată a profilului unui dictator – ideea plecase de la faptul că printre noi, oriunde şi în orice timp, există megalomani, omnipotenţi închipuiţi căţăraţi pe trepte sociale prin abuz, trafic de influenţă şi, mai întotdeauna, prin înşelăciune. Istoria îl învăţase că toţi aceştia îşi primesc „răsplata” la un moment bine determinat de o divinitate, oricum s-ar numi ea. Sfârşitul povestirii ducea, inevitabil, către o întrebare: „Oare ce se va alege de imensa construcţie?”. Răspunsul îi era limpede lui Anghel. Un nou dictator de-abia aştepta să ocupe locul rămas vacant şi, eventual, să construiască o soră geamănă, mai mare şi mai inutilă...
„Vânătoare de iubire” apăruse într-un moment nefericit al existenţei sale. Nu mai conta acum ce iubise atunci... Poate se îndrăgostise de o femeie sau poate de o idee, dar la fel de bine putea fi o trăire puternică ce marchează definitiv un destin. Somnul vânătorului se transfigura într-o moarte fie fizică, fie a sentimentelor (oare nu există o congruenţă între aceste stări?) în care speranţa putea veni de la o floare „care de fapt nu era floare” apărută lângă el, din senin, ca dintr-un univers paralel.
„Dulce precum coliva e repartiţia patriei” se născuse ca o reacţie la nostalgicii vremurilor comuniste sau poate la tinereţea consumată irevocabil în acei ani. Timpurile acelea apuseseră, dar oricând erau pasibile de revenire.
Amintirile dureroase de la moartea tatălui le aşternuse pe hârtie în „Moartea ca o dobândă”. Fusese tare răvăşit chiar dacă în acele momente nu avusese nici timp, dar nici spaţiu pentru a vărsa o lacrimă. După o viaţă de muncă şi de sacrificii, tatăl său plecase discret, în somn, spunându-i înainte un simplu: „Pa!”
Tragedia unui fost profesor, coleg de cancelarie, ce fusese pensionat dur şi nemilos, chiar dacă ar mai fi avut noiane de cunoştinţe de transmis, îi pusese aproape obligatoriu (era să zic pana) tastatura laptopului în faţă ca o reparaţie morală. Între timp, profesorul „M” îşi consolidase poziţia şi „lucra” alţi colegi, neştiind faptul că uşa fostului său birou se închisese, iar acolo „M2” îi pregătea şi lui aceeaşi soartă.
„Directorul” Popescu era un exemplu tipic de om nepotrivit la loc nepotrivit. Auzea în fiecare zi la jurnalele de ştiri despre tot felul de greve şi manifestaţii împotriva unor manageri care n-aveau nici în clin şi nici în mânecă ceva în comun cu firma pe care o administrau. Fauna politică se instalase la început discret, iar apoi cu parul în toate sectoarele publice şi economice de stat. După ce părăsise firma de informatică, devenise director al unei firme de cablu TV, iar apoi consultant financiar la o societate de amanet...
De ani de zile, toate posturile de televiziune deveniseră o clică în care aşa-numitele VIP-uri se invitau reciproc la emisiuni anoste, în care faţa decorurilor strălucitoare era umbrită de goliciunea spiritelor şi de vocabularele reduse la maxim câteva sute de cuvinte, întrerupte sacadat şi obsedant de „cool”, „fancy” şi prea multe astfel de monstruozităţi lingvistice contextuale născute în mahalalele din Harlem sau Bronx. Apăsând telecomanda şi navigând „printre gunoaie”, devenise interesat mai mult de oamenii din spate, din acele gradene, plătiţi ca să aplaude, să râdă şi cumpăraţi pentru a fi fericiţi. În „spatele fundalului” era însă o imensă tristeţe ale unor existenţe fade, conjuncturale, poleite amar cu un metal galben, din acela din care se fac verighete morţilor.
În timpul acesta, prin saloane, până la începerea telenovelelor sau a show-urilor, se făceau şi desfăceau guverne de către muieri casnice, între două ture la bucătărie pentru a mai amesteca varza călită în focul disputelor electorale sau a stinge ceapa din tigaie cu puţin bulion parlamentar. „Politichia de alcov” se extinsese, ca o metastază, căpătând dimensiuni naţionale. Locul cărţilor fusese luat de noile aventuri nocturne ale Preşedintelui sau de raliurile motocicliste ale Premierului, comentate îndelung, uneori până la ceasuri târzii din noapte atunci când soţii lor veneau „obosiţi” de la cârciuma din colţul străzii.
După „telefonul” aşteptat în zadar de un pensionar oarecare, ce poate fi tatăl sau bunicul oricăruia dintre noi, un şefuleţ anonim şi veleitar încercase, cu orice mijloace, să-şi atingă scopul. Transformase toate „cele zece porunci” într-un Decalog al nimicniciei umane, călcând peste leşuri, iar uneori chiar provocându-le. Pedeapsa divină venise firesc dar, ca o urmare firească, soţia acestuia, ce îi uzurpase involuntar locul râvnit, repetase după ultimele rânduri ale povestirii, experienţa dură şi în acelaşi timp tristă, visând la postul managerului.
„Curentul” apăruse din dorinţa de a reaminti oamenilor că nu se pot sustrage destinului, acesta planând într-o determinare creaţionistă, implacabil deasupra capetelor lor.
Dezamăgirile vieţii îl împinseseră odată, de mult, către visarea unei „lumi simetrizate” în care toate nedreptăţile şi micimile să fie întoarse către idealuri nobile.
„Partida de şah” între două lumi pe care tehnologia modernă tinde să le unifice, aducea în prim plan mesajul dezumanizării individului generat de pastilele de siliciu plasate conştient, dar fatal în computerele ce ameninţă să controleze vieţi şi destine.
Îmbogăţit al Revoluţiei, Papa Jean - fost Ion - pica în plasa „iubirii de conturi” aruncându-şi averea pe apa Sâmbetei ca o pedeapsă pentru grandomania ce-i guvernase viaţa.De când se reîntorsese în satul natal, Ion se mai ducea, din când în când, mai ales în perioadele de secetă, pe podul unde îşi pierduse toată agoniseala de o viaţă şi se uita spre apele sărace în speranţa că poate măcar o bancnotă a mai rămas printre pietre.
Bătrâna din „balconul apusului de soare” şi „Geta” aveau în comun două destine nefericite: unul din singurătatea văduviei, iar cel de-al doilea, paradoxal, datorat căsniciei.
„Ministrul” Bogdan Vasilescu era, într-un fel, plămădit din acelaşi aluat cu „Directorul” Popescu. Dorinţa sa fusese ca să ajungă mare demnitar şi, chiar dacă pentru o clipă, visul i se îndeplinise. În mandatul următor de parlamentar fusese, în urma unei restructurări guvernamentale, numit Ministru al Culturii chiar dacă notele de cinci umpleau cataloagele şcolii primare. Încercase în acel mandat să controloze tot, chiar şi pe pianistul Călin a cărui „tuşă a ultimului acord” rămăsese veşnic încrustată în scoarţa copacului de pe „aleea culturii”.
„Vădanele din Grupul lui Klein” îşi continuaseră viaţa dar, în ciuda neînţelegerilor lor anterioare, se gândeau deseori la vremurile trecute de care le despărţeau acum zeci sau chiar mii de kilometri.
Amintirile din timpul stagiului militar deveniseră acum amuzante, dar în acele vremuri absurde cu oameni pe măsură fuseseră experienţe terifiante de viaţă.
Într-un „dialog peste timp şi spaţii” căutase înţelepciunea originară, nepervertită de civilizaţie, mergând cu paşi rari departe în istorie, poate spre nicăieri, încercând să fugă de „banca” ce-l aştepta inexorabil.
Se gândea la „internauţii” timpurilor actuale, ce îşi salvau trecutul pe DVD-uri, trăiau prezentul şi îşi strigau emoţiile prin decibeli umflaţi de boxe asurzitoare, prefigurând un viitor marcat de imense memorii virtuale cu tot atâtea informaţii, ce ascundeau însă imense viduri spirituale precum o „scară” a unui bloc tipizat.
„Dedublarea unicităţilor” false ale „paranoicilor” ce încercau furibund, din toate frustrările lor interioare, ca să-şi impună lumii anti-geniul neinventat şi neinventabil, absurd şi fals precum un chiţăit de şobolan ce se visează tenor într-un cuib de rândunică, îl îndepărtaseră de o lume din ce în ce mai răsturnată.
Obosit, Anghel închise ultima carte...
Aruncă o privire spre biroul său unde, de jur împrejurul laptopului, zăceau maldăre de notiţe cu întâmplări ce urmausă-şi ia zborul. O clipă, se gândi că poate ar fi bine să le arunce pe toate pe foc. Ce rost avea să mai scrie? Lumea îşi continua nestingherită existenţa cu sau fără scrierile lui. Tot ceea ce putea face era numai o răzbunare laşă din umbra biroului său, apăsând mai slab sau mai apăsat pe claviatura calculatorului. Trăise utopic cu speranţa că, poate odată, un cititor oarecare îndemnat de rândurile lui va încerca să schimbe lumea.
Îşi puse însă natural, firesc întrebarea: „Oare lumea nu este corectă aşa cum mi se înfăţişează ochilor, iar eu sunt cel care ar trebui schimbat? Pot eu fi Arhanghelul unei lumi ce se îndreaptă către Apocalipsă?”
Închise obosit ochii...
În noaptea aceea, visă cum rândurile sale creaseră o lume mai bună, din care el nu mai avusese timp să facă parte, ducându-se ca o poveste către alte spaţii...

FLOAREA DE COLŢ

Mai erau două zile până la dublul eveniment din viaţa familiei Dumitru. Cu „treizeci şi ceva” de ani în urmă se născuse doamna Amalia, iar acum urmau să se împlinească fix zece ani de la căsătoria ei cu Florin.
Acesta din urmă avusese ideea ca să-şi unească destinele de ziua Amaliei ca o dovadă supremă a iubirii ce-i purta. La vremea aceea, femeia se bucurase ca un copil, sărind în sus de fericire şi potopindu-l cu valuri de sărutări.
- Ce mult mă bucur Florine pentru gestul tău! Toată viaţa voi avea senzaţia că m-am căsătorit cu tine de când exist pe acest Pământ! îi repeta aproape la fiecare aniversare.
Dragostea dintre ei creştea pe zi ce trece. Dacă în multe familii intervine obişnuinţa, iubirea transformându-se fie într-o convieţuire bazată pe respect, tandreţe şi, eventual, o rememorare continuă a unor amintiri, fie într-o convenţie dictată de eternele aspecte materiale, în cazul lor se întâmpla parcă un miracol.
Florin era o sursă continuă de surprize plăcute. Fiind un observator atent, dar şi un actor desăvârşit, sesiza, aparent absent, dorinţele Amaliei şi, atunci când aceasta nu se aştepta, apărea teatral cu împlinirea faptului.
La aniversarea primului an de la căsătorie, îi cumpărase un frumos inel încrustat cu briliante. Se jucase cu ea până la înmânarea cadoului.
- Ce zici Amalia de Mutu - jucătorul ăsta de fotbal?
- Ce să spun Florine? Ştii doar cât mă interesează pe mine fotbalul!
- Aaa, nu de asta te întreb. Vroiam să-mi spui ce crezi despre supranumele pe care i l-au dat suporterii.
- Care supranume?
- Briliantul!
- Este tare aiurea!
- Aşa mi se pare şi mie.
- Ce asemănare au putut ăia să găsească între un briliant şi unul care dă picioare într-o minge?
- Ei, probabil pentru că străluceşte pe teren.
- Şi atunci când îl faultează vreunul şi se tăvăleşte prin noroi tot aşa mai străluceşte? întrebă oarecum retoric femeia.
- Ai dreptate, dar uite că femeile mor după „briliant”.
- Poate aşa o fi, dar eu mai degrabă aş prefera un briliant adevărat decât unul care nu ştie altceva decât să lovească o minge! încercă Amalia să închidă subiectul, mirându-se, în acelaşi timp, de Florin care insista atât pe un domeniu total neinteresant pentru ea.
- Ei, lasă că şi tu eşti femeie! Poate într-o zi apare vreun sportiv bine făcut şi mă vei părăsi chiar dacă individul va avea IQ-ul exprimat printr-o singură cifră.
- Nu este aşa, Florine! Ţi-am spus că singurul briliant care mi-ar place ar putea să stea doar aici şi nu în inima mea, spuse Amalia întinzându-i mânuţa fină.
În acel moment, cu un gest rapid, soţul îi puse pe deget un superb inel încrustat cu briliante.
Amalia rămase pentru câteva secunde mută de uimire. Nu-i venea să creadă ochilor că acea piesă superbă îi împodobea mâna. Florin fu potopit cu sărutări printre lacrimi de fericire.
La a cincea aniversare a căsătoriei, surpriza fusese şi mai mare. Locuiau într-un apartament de două camere undeva într-un aşa-zis bloc vechi. Treaba asta cu vechimea devenise aproape o obsesie a oricărei persoane ce dorea să-şi cumpere o locuinţă. Blocurile vechi erau cele construite până pe la începutul anilor 1970, iar cele noi după 1980. La trecerea dintre milenii, deja diferenţa se estompase, iar calitatea celor din urmă lăsa mult de dorit. Camerele erau strâmbe, pereţii de BCA împânzeau locuinţele, uşile şi ferestrele nu se închideau aproape niciodată, iar ţevile instalaţiilor de multe ori erau din PVC-uri ce, atunci când îţi era lumea mai dragă, cedau. În fine, blocurile erau mai noi decât celelalte...
Amalia îşi dorea de mult o locuinţă într-un astfel de bloc. Apartamentul actual era în întregime aranjat şi Florin parcă nu prea ar fi avut chef să o ia de la început. Era însă dorinţa soţiei lui!
Timp de câteva săptămâni îi testase gusturile cu privire la zona din oraş, la mobila nouă care i-ar fi plăcut „aşa, dacă într-o bună zi ne-am muta” şi toate celelalte ce definesc, în final, o locuinţă. Cumpărase cu ajutorul unui credit la o bancă noul apartament şi nu-i spusese absolut nimic Amaliei. Timp de două luni, pretextase că are mult de lucru la birou şi, până seara târziu, amenajase locuinţa pe gustul soţiei. Nu avea încredere în „meseriaşii” ce invadau piaţa, aşa că absolut totul făcuse cu mâinile sale. În fine, cumpărase mobilă nouă şi o aranjase după câteva idei preluate dintr-o cunoscută revistă de amenajări interioare. Într-o seară, îi spusese soţiei că pleacă într-o delegaţie pentru două zile.
- Vai, Florine! Ştii că îmi este frică să dorm singură!
- Ştiu, iubirea mea! Nu poţi să te duci la mama ta în acest timp?
- Ba da, dar să-mi promiţi că nu o să stai nicio oră mai mult! îi replică Amalia ştiind dinainte răspunsul.
- Cum aş putea să stau departe de tine mai mult decât îmi cere datoria?
A doua zi, o conduse pe Amalia la locuinţa mamei şi plecă în „delegaţie”. De fapt, fiind sigur pe reacţiile soţiei, aranjase mutarea. Chemase nişte prieteni ca să-l ajute la împachetat, iar după-amiază începuse transportul lucrurilor la noua locuinţă. În fine, a doua zi, pusese toate hainele, cărţile, obiectele de bucătărie şi ceea ce mai umple o casă la noul loc al acestora.
Seara, se înfiinţase, rupt de oboseală, dar fericit la casa mamei Amaliei.
- Am sosit iubito!
Soţia îi sărise în braţe plângând de fericire. Niciodată nu fuseseră despărţiţi atât timp.
- De-abia aştept să ajungem acasă!
- Şi eu, iubito!
Plecaseră cu autoturismul către noua locuinţă.
- Vai ce obosit eşti, Florine! Ai greşit drumul către casă! îi spusese, la un moment dat, Amalia.
- Nu l-am greşit iubito, dar trebuie să trec pe la un coleg ce m-a însoţit în delegaţie. Ţi-am cumpărat un cadou şi, din greşeală, l-am pus în bagajele lui, minţise el.
- Ca întotdeauna Florine, eşti plin de surprize! îi spusese soţia. Pot să urc şi eu, că ard de nerăbdare ca să văd ce mi-ai luat?
- Dar bineînţeles, draga mea, cum altfel? replicase încântat bărbatul de pasenţa care ieşise perfect.
Urcaseră până la etajul 1 şi, în timp ce Amalia nu era atentă, el se prefăcuse că apasă butonul soneriei, dar în acelaşi timp deschisese uşa cu cheia.
- Nu ştiu ce se întâmplă, se pare că nu răspund. Or fi plecat de acasă?
Auzind acestea, Amalia se bosumflă puţin, imperceptibil pentru un oarecare, dar nu şi pentru Florin.
- Ce este iubito, te-ai supărat?
- Ei, ca să-ţi spun drept, de-abia aşteptam ca să văd ce mi-ai cumpărat.
- Stai să încerc uşa, poate o fi deschisă!
- Nu, nu! Cum să faci asta? Să dăm aşa buzna în casa oamenilor?
- Lasă, nu te impacienta. E colegul meu şi îmi este bun prieten. Nu cred că o să se supere.
Apăsase clanţa şi, ca prin minune pentru Amalia, uşa se deschisese. Intraseră în holul de unde se vedea o mare parte din apartament, iar Amalia exclamase:
- Vai ce frumoasă locuinţă are prietenul tău!
- Hai să intrăm, poate nu ne-au auzit nici el şi nici soţia sa. Poftim, o invitase el pe femeie ca să intre în faţă.
Codindu-se şi puţin jenată, Amalia intrase în sufragerie. Pe o pancartă agăţată de aplica din tavan, se zărea scris:
„Bine ai venit în noua noastră casă, Amalia!”
Femeia fusese la un pas de a leşina. Încercase ca să scoată un cuvânt, dar gura i se încleştase. Începuse să se plimbe cu repeziciune dintr-o cameră în alta, deschisese toate uşile mobilelor, se trântise în patul enorm din dormitor şi începuse să plângă. O clipă, Florin crezuse că a greşit ceva. Poate se supărase că a făcut totul fără ştirea ei, poate ar fi vrut ca să fi aranjat ea altfel casa sau cine mai ştie ce se putuse întâmpla în mintea ei?
- Florin, visez sau e adevărat? spuse, în sfârşit, după câteva minute.
- Da iubire, este locuinţa noastră. Îţi place?
- E minunat, nu-mi vine să cred! Niciodată n-aş fi visat că o locuinţă poate arăta astfel! Îţi mulţumesc, iubitule!
Anii trecuseră şi, iată, se apropia cea de-a zecea aniversare. De data aceasta, Florin era pus într-o dilemă grozavă. Ce ar fi putut să îi ofere drept cadou? Dorea, de data aceasta, ca să vină în faţa ei cu ceva simplu, dar curat, pur...
Mai erau deci două zile, iar Florin intrase în panică. Nu avea nici cea mai vagă idee ce ar putea să-i ofere. Seara, privind la televizor, avusese revelaţia. Urmăreau amândoi un documentar pe Discovery ce prezenta florile rare ale României. Văzuseră „Sângele voinicului” localizată, din ce în ce mai rar, prin Carpaţii Orientali sau cei Meridionali, „Macul de munte” de pe stâncile din zona alpină a Retezatului, Bucegilor sau Făgăraşului, iar la sfârşit, ca o încununare, „Floarea de colţ”...
Din rozeta de frunze ţâşnea, în acelaşi timp provocator, dar şi timid, o tulpină scurtă de vreo douăzeci de centimetri la capătul căreia se afla o minunată stea acoperită cu peri catifelaţi de culoare argintie. Prin părţile locului, i se mai spunea şi „floarea reginei”. Fusese declarată monument al naturii, fiind pe cale de dispariţie. Floarea nu se mai putea întâlni decât, ocazional, pe piscurile zonelor alpine din Munţii Bucegi, Retezat, Ceahlău şi încă alţi câţiva.
Amalia îşi adusese aminte cum Florin îi povestise că în adolescenţă putuse admira o Floare de colţ la ea acasă, căţărată pe o stâncă la două mii de metri altitudine pe lângă cabana Caraiman din Bucegi. Fusese un alpinist înveterat, dar de când se căsătorise abandonase ascensiunile alpine. Soţia sa era o îndrăgostită a mării, astfel că de zece ani nu mai fusese la munte decât ocazional şi se plimbaseră mai mult pe aleile pietruite ale Peleşului sau pe străzile în pantă ale Predealului.
- Ce mi-aş fi dorit să pot atinge şi eu o astfel de floare, spusese Amalia la sfârşitul documentarului, rămânând gânditoare şi parcă puţin invidioasă pe trecutul lui Florin.
În mintea acestuia, începură să se deruleze cu repeziciune viitoarele acţiuni. Îi va spune soţiei că pleacă într-o delegaţie exact de ziua lor, se va duce la munte, iar seara va sosi cu o minunată Floare de colţ!
A doua zi, se prefăcu a veni supărat de la servici.
- Amalia, am o veste îngrozitoare pentru noi amândoi!
- Ce s-a întâmplat? spuse femeia aşezându-se pe un scaun.
- Tocmai de ziua noastră, directorul general mă trimite într-o delegaţie la Braşov.
- Cum, o să lipseşti toată ziua?
- Nu, o să încerc să mă întorc până seara! O să plec tare de dimineaţă pentru ca să fiu acolo la prima oră şi să mă întorc repede acasă.
- Da iubitule, aşa să faci! Am să te aştept!
A doua zi, la ora cinci, se duse la dulapul în care îşi mai ţinea echipamentul de alpinism din tinereţe. Îşi alese cu grijă toate cele necesare şi plecă tiptil pentru a nu fi simţit de Amalia.
Pe la ora opt era deja în Buşteni. Vremea de august îşi spunea cuvântul. Un vânt năprasnic şi nişte nori negri planau ameninţător deasupra Bucegilor. Telecabina nu funcţiona aşteptând cuminte potolirea urgiei.
Se decise să o ia pieptiş pe jos. La început, panta era destul de lină, dar anii în care trădase muntele îşi cereau drepturile. După vreo două ore de urcuş obosi. Se opri pe o stâncă aplatizată şi îşi trase sufletul. Deasupra, norii înghiţiseră parcă definitiv vârful muntelui. Ştia traseul pe dinafară. Urcase de vreo cinci-şase ori în adolescenţă, iar locul unde se găsea floarea îi rămăsese întipărit pe vecie în minte. „Dacă n-o mai fi acolo? Dacă vreun turist în atâţia ani a smuls-o, a rupt-o pentru el? Ce o să-i duc atunci Amaliei?”
Ajunse la jumătatea drumului. În partea stângă se căsca prăpastia, iar el înainta din ce în ce mai greu. Se ţinea de stânci, iar fiecare pas pe care îl făcea era o adevărată izbândă. În faţa ochilor nu îi apărea decât Amalia ce ţinea în mânuţele ei gingaşe o floare aidoma sufletului ei.
În fine, după atâtea ore, o zări... Semeaţă, pe o stâncă, la vreo zece metri deasupra sa, floarea îl aştepta parcă dintotdeauna...
Cu un ultim efort reuşi să ajungă. Se aşeză ostenit şi începu să o mângâie. În mintea sa începură simultan două procese duale. Pe de o parte, vroia să rupă floarea pentru a o duce Amaliei, iar pe de alta simţea că va produce o mare nedreptate naturii. De ani de zile crescuse acolo fără ca nimeni să îndrăznească a-i pricinui vreun rău, iar el, acum, venise ca să o rupă. Din alt punct de vedere, poate floarea îl aşteptase întotdeauna pe el. Dacă rămânea acolo, izolată, neştiută de nimeni, nu ar fi putut bucura privirile nimănui. Şi atunci care era scopul existenţei ei? Dar oare, nu există atâţia oameni ce trăiesc izolaţi, fără contact social? Ar trebui să-i distrugem precum florile?
Vântul se înteţise, transformându-se încet-încet într-o adevărată vijelie. Cu un cuţit, desprinse uşor pământul din care planta îşi trăgea seva şi apoi o puse cu grijă într-o cutie pregătită special pentru acest lucru. Se uită la locul în care se aflase dintotdeauna şi care acum va rămâne pe veci pustiu şi, cu îndoială în suflet, însoţită în acelaşi timp de o mare bucurie, plecă.
Drumul de întoarcere devenise mult mai anevoios. Între timp ceaţa deasă se instalase înghiţind parcă tot. La prima vedere, coborâşul unui munte este mult mai uşor decât ascensiunea. Muşchii încep însă ca să-ţi tremure, iar paşii devin mai nesiguri, mai ezitanţi. Vântul puternic îl lipea uneori de stânci, iar alteori tindea să-l arunce departe în hăul ce se afla numai la câţiva centimetri de el. Din cauza norilor grei, afară părea că se înserase. Începu să grăbească paşii atât cât era posibil.
Mai avea un singur obstacol de trecut, o săritură de vreun metru de pe o stâncă pe alta, iar apoi totul era o adevărată „plimbare de agrement” pe lângă ceea ce înfruntase. Se uită în jos şi nu văzu nimic. Stânca era acolo şi îl aştepta. Se desprinse uşor şi sări. Piciorul stâng îi alunecă pe piatra umedă din cauza ceţii, iar Florin întinse mâinile căutând disperat un sprijin în jur. Nu mai era însă nimic în afara stâncii şi a hăului spre care se îndrepta ameţitor.
Floarea de colţ ieşi din cutie şi se aşeză în crăpătura unei stânci de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo.
Cu faţa în sus şi cu trupul zdrobit, Florin văzu prin ochiul de nori de deasupra sa imaginea Amaliei din ce în ce mai îndepărtată. Cerul lui se stingea însă încetul cu încetul...
Acasă, Amalia se uită la ceas. „Ce s-o fi întâmplat de întârzie atât Florin? Sper că nu s-a întâmplat ceva!” Primul imbold fu ca să-l sune pe celular. Se gândi însă că probabil iubitul ei este prin vreun magazin de unde îi va aduce o mare surpriză. Se gândi la frumoasele cadouri pe care le primise în anii anteriori. Acum era un moment deosebit. I-ar fi plăcut ceva de care să se folosească amândoi, amintindu-le mereu această aniversare. Ce şi-ar fi putut dori?
Se uită în jur şi avu revelaţia dorinţei: o maşină nouă de spălat...

ZECE REGULI MITITELE

1. Nu se poate numi elev acela ce nu ştie să scrie şi să citească;
2. Prezenţa elevilor la orele de clasă este obligatorie;
3. Niciun elev nu are voie să părăsească şcoala până la încheierea orelor;
4. Elevii au datoria de a învăţa şi munci pentru că numai astfel vor deveni buni specialişti;
5. Niciun elev nu va mai achita vreodată fondul şcolii, chiar dacă va fi supus la presiuni;
6. Elevii sârguincioşi vor primi burse din veniturile extraşcolare;
7. Elevii au datoria de a participa la cercuri ştiinţifice;
8. În sufletul fiecărui elev trebuie să plantăm pomul cunoaşterii;
9. Elevii nu răspund pentru faptele lor decât în faţa dirigintelui şi a directorului şcolii;
10. Respectaţi şcoala ce garantează o educaţie la cel mai înalt nivel.

Directorul liceului mai privi odată, entuziasmat, Decalogul elevului...
Preluase, ca interimar, conducerea şcolii după pensionarea lui Grigoriu – fost profesor şi director de când se ştia pe acest pământ. În ultimii ani, manifestase un dezinteres crunt pentru învăţământ poate şi din cauza deselor schimbări ce apăreau în legislaţie, dar şi pentru faptul că obosise. Elevii începuseră să nu mai vină pe la ore, iar atunci când totuşi o făceau arătau ca „adunaţi de pe gârlă”. Clădirea liceului începuse încet-încet să se dărâme, instalaţiile sanitare nu mai funcţionau şi totul ameninţa să se transforme în ruină. Materialul didactic nu mai exista de mulţi ani, orele de geografie, chimie, fizică sau biologie transformându-se în fade prelegeri.
Vasiliu se uita la instituţia pe care o preluase şi nu ştia de unde să înceapă mai întâi.
Într-o seară, îi venise ideea! Ce-ar fi să inventeze un Decalog al elevului, să-l afişeze într-un loc de unde putea fi văzut de oricine iar apoi, să-i pună pe aceştia să semneze că vor respecta, sub spectrul exmatriculării, toate prevederile acestuia.
Zis şi, a doua zi, făcut!
Pe un panou, la intrarea elevilor în clădire, cu litere de polistiren se aflau acum, unele sub altele, zece reguli de conduită şi în acelaşi timp îndemnuri.
Trecu apoi prin clase şi, pe o foaie de hârtie, fiecare scrisese: „Eu, elevul ... mă angajez să respect cu sfinţenie toate normele Decalogului elevului sub sancţiunea exmatriculării din această instituţie de cultură.”
Părinţii copiilor fură încântaţi. De acum încolo, şcoala va redeveni ceea ce a fost altădată, „pe vremuri”...
Directorul se stabilise, cu mulţi ani în urmă, în această comună, situată undeva la poalele Subcarpaţilor. La început, crezuse că „nu va face prea mulţi purici” pe acolo dar, în timp, se obişnuise cu localnicii şi ajunsese chiar să-i cunoască aproape pe toţi. Îşi propusese să-şi trăiască bătrâneţele acolo în umbra pădurilor şi ascultând susurul apei ce-i trecea pe la marginea grădinii.
Mai avea timp doar până la sfârşitul anului atunci când urma să iasă la pensie şi se uita la casa veche în care locuise atâta amar de vreme.
„Ce-ar fi să-mi construiesc şi eu o căsuţă mai acătării? Cine ştie, după ce mă voi pensiona, dacă mă va mai cunoaşte cineva...” reflecta el de la o vreme.
Într-o bună zi, se decise.
Va ridica o căsuţă din lemn cu nu mai mult de trei-patru camere şi un foişor de unde să poată admira împrejurimile.În curte, mai era destul loc astfel că nu era obligat să o dărâme pe cea veche.
Făcu un proiect şi obţinu toate aprobările. Acum venise momentul cel mai dificil. Dintr-un salariu de profesor nu şi-ar fi putut permite o astfel de întreprindere. Angajă ca muncitor, un sătean de prin partea locului – unul dintre aceia pricepuţi la toate.
- Da, nea Vasiliu, te ajut cu plăcere, dar să ştii că-mi trebuiesc nişte ajutoare. Măcar unul-doi oameni care să-mi ţină bârnele sau uite, acum la săpat fundaţia, mi-ar fi tare de folos.
- O să văd ce pot face, măi Fănică, îi spuse Directorul.
Se gândise o săptămână şi, oricum ar fi întors problema pe toate feţele, tot la bani ajungea...
„Dacă voi lua eu nişte elevi, de la mine din liceu, o să se crape pământul? Şi aşa ăştia nu prea s-au omorât niciodată cu şcoala, măcar să înveţe ceva folositor! Într-o bună zi, nu-şi vor clădi şi ei o casă, una numai a lor?” îi veni într-o dimineaţă ideea.
Decalogul făcuse parcă minuni. Elevii liceului agroindustrial începuseră să frecventeze şcoala şi parcă-parcă se străduiau ca să înveţe ceva. Toţi părinţii erau de acord că măsura luată de Vasiliu a fost una „de-a dreptul genială”.
- Vezi ce înseamnă un adevărat profesor? spusese într-o zi Gheorghe nevesti-sii. Uite cum acum, Titel al nostru nu mai trage chiulul şi se îmbracă şi el ca toată lumea. Poate vom face din el un om adevărat, precum Mitică ăla de a fost economist de fermă pe vremea „regretatului dictator”.
În acea zi, Directorul veni plin de entuziasm la şcoală. După o vizită prin toate clasele, în care trecu în revistă tinerii vânjoşi, se opri la „a XII-a de mecanici agricoli”. Zece băieţi, unul mai bine făcut decât celălalt încercau să recupereze anii pierduţi prin pădurile din vecinătate, preferate şcolii.
- Măi Titele, cum îţi place la şcoală? Nu-i aşa că e mai bine decât să „crengălăieşti” toată ziua?
- Ba da, domnule director! Îmi place mult, mai ales că sunt şi cu Gicu, Nelu şi cu toţi ceilalţi pe care nu-i vedeam aşa de des. E ca lumea aici, concluzionă elevul în spiritul şi vocabularul vremurilor.
- Titeluş dragă, tu îl ajuţi pe tatăl tău în gospodărie?
- Ei, uneori. Dar acum de când cu şcoala, mă pune la învăţat şi îmi spune că o să am timp, slavă Domnului, de treabă în anii ce vor urma.
- Asta nu e bine, Titele! Toţi, uite chiar şi eu, trebuie să îmbinăm învăţătura cu munca fizică. Tu ai văzut vreodată casa mea?
- Nu, domnule director!
- Atunci vino după-amiază ca să ţi-o arăt! O să vezi ce se poate realiza cu multă muncă, dar şi cu învăţătură bineînţeles!
Pe la ora 16, Titel intra în curtea domnului director.
- Aaa, bine ai venit, măi Titeluş!
Începu să-i arate acareturile gospodăriei şi apoi, parcă pe nesimţite, începu să-i vorbească despre noua lui casă.
- Titeluş dragă, tu eşti un băiat bine făcut! Ce-ar fi ca mâine dimineaţă să vii ca să-i dai o mână de ajutor lui nea Fănică? Are mare nevoie de un om pentru săpat fundaţia casei! I-am spus că tu eşti un băiat de nădejde, de mare perspectivă!
- Da’ domnu’ director...
- Ce este? întrebă el, deranjat puţin de începutul obiecţiei.
- Păi cum să fac? Dacă vin aici la dumneavoastră, înseamnă că nu o să mai pot veni la şcoală!
- Ei şi ce? Atâţia ani de zile ai tras chiulul şi acum ai remuşcări?
- Da, dar ştiţi, a început să-mi placă acolo, doar v-am zis azi-dimineaţă. În plus, vine şi bacalaureatul...
- Lasă măi Titele, o să vezi că o să iei note foarte bune. Am eu grijă, continuă directorul vorbind aşa, conspirativ...
- Încă un lucru, domnule director.
- Ce mai este?
- Cum facem cu Decalogul elevilor?
- Cum adică?
- Păi, la primul punct scrie că „nu se poate numi elev acela ce nu ştie să scrie şi să citească”, iar dumneavoastră ştiţi că eu cam am probleme...
- Cred că nu ai citit bine! Doar tu ai spus că nu prea eşti stăpân pe tine la astfel de chestiuni!
Titel plecă.
Pe la ora 8 seara, Vasiliu plecă spre liceu. Intră şi, ca de obicei la acea oră, clădirea era pustie. Dădu jos panoul Decalogului şi modifică o parte din primul îndemn.
A doua zi, îl chemă pe Titel.
- Ia uite ce scrie aici, măi Titeluş.
- „Nu se poate numi elev acela ce dacă ştie să scrie şi să citească, nu munceşte pentru o cauză nobilă!” reuşi băiatul să citească dintr-o dată.
- Păi vezi, măi! Uite ce bine citeşti tu, iar de scris precis că o faci la fel de bine. Nu-i aşa că ai semnat angajamentul?
- Da, ca toţi elevii.
- Păi, vezi? Ţi-ar plăcea ca să fii exmatriculat din cauza unui astfel de gest absurd? Hai, gata cu trăncăneala! Astăzi rămâi la ore, dar mâine la ora 8 eşti la mine, la casă! Ai înţeles?
Zece negri mititei vi se-arată vouă
Unul s-a făcut „gropar” şi-au rămas doar nouă...
În seara aceleiaşi zile, directorul se gândi: „Dacă, Doamne fereşte, vine vreun inspector în control şi vede Decalogul aşa, modificat?” Plecă şi dezlipi cu grijă prima regulă.
Dimineaţa, Titel se prezentă la „datorie”, dar se văzu pe dată că, neexperimentat fiind, arunca pământul dintr-o parte a gropii în alta, aşa că lucrarea ameninţa să stagneze la infinit.
„Cred că i-ar mai trebui un ajutor”, gândi Vasiliu.
Al doilea pe care puse ochii fu Gicu. Din nou, surpriză! Elevii învăţaseră prea bine Decalogul (acum cu nouă porunci...) şi nu vroiau în ruptul capului să lipsească de la şcoală.
Directorul deja învăţase drumul pe înserat către instituţia de învăţământ, aşa că a doua zi, în fruntea panoului apărea scris:
„Prezenţa elevilor la orele de clasă nu este obligatorie!”
Gicu se alătură astfel lui Titel, în opera de binefacere pentru o nobilă cauză...
Nouă negri mititei mai stăteau la „copt”
Unul s-a dus cu Titel şi-au rămas doar opt...
Din nou, regula fu eliminată...
Trecuseră două săptămâni de când primele lucrări fuseseră demarate. A doua zi, directorul urma să primească lemn de la o exploatare forestieră. Nu ştia când anume va sosi camionul şi avea nevoie de braţe serioase pentru a-l descărca. Modifică cu grijă ce-a de-a treia regulă:
„Un elev are voie să părăsească şcoala până la
încheierea orelor dacă i se cere în mod imperativ!”
Nelu fu trimis ca să-i ajute pe cei doi la descărcat, astfel că:
Opt negri mititei mai erau la fapte
Unul s-a împiedicat de-un lemn şi-au rămas doar şapte...
Pregătirea lemnelor pentru ridicarea scheletului casei necesita forţă de muncă suplimentară. Directorul îl luă pe Andrei – ce făcuse în ultimul timp mari progrese la învăţătură şi îl conduse în faţa „Decalogului”.
- Ia uite ce scrie aici, măi băieţaş!
„Elevii au datoria de a munci pentru că
numai astfel vor deveni buni specialişti!”
Elevul înţelese şi plecă fără tragere de inimă către casa domnului director.
Şapte negri mititei nu lucrau la case
Unul s-a mai separat de ei şi-au rămas doar şase...
Între timp, banii s-au scurs. Materialele de construcţie, mâna de lucru a lui Fănică completată cu sticlele de vin, obligatorii pentru ungerea mecanismelor interne ale acestuia, îl secaseră de orice rezervă financiară.
- Dragilor, până poimâine dimineaţă va trebui să aduceţi la „fondul şcolii” câte 50 de lei de fiecare. Uitaţi-vă în ce hal a ajuns clădirea aceasta! Vreţi ca într-o bună zi să pice pe voi?
Bogdan, revoltat de cerşetoria pe faţă, strigă:
- Chiar aşa nu se mai poate, domnule director! Ne-aţi promis că nu vom mai da niciodată bani pentru şcoală. Ai mei, chiar nu au de unde să dea!
- Ai semnat! urlă Vasiliu. Ai semnat! Te dau afară din şcoală!
În timp ce părăsea liceul, Bogdan aruncă o privire absentă către panou:
„Niciun elev nu va mai achita vreodată fondul şcolii,
decât dacă va fi supus la presiuni”
Toţi ceilalţi elevi se supuseră docil, pentru că nu-i aşa, mai aveau puţin până la bacalaureatul promis.
Şase negri mititei dădeau banii de opinci
Unul s-a împotrivit şi-au rămas doar cinci...
Banii se epuizară repede, iar casa întârzia să se ridice deasupra solului.
„De unde să mai scot bani? I-am stors deja pe ăştia destul! Să nu înceapă să-mi vină părinţii pe cap, că nu o să mai am linişte!”, gândea oarecum impacientat Vasiliu. „De fapt, ce poate să-mi reproşeze cineva? Şcoala merge bine în continuare, iar unii elevi învaţă binişor de iau şi burse”, încheie el cugetarea în timp ce se îmbrăcă şi plecă „glonţ” către liceu.
„Elevii sârguincioşi vor ceda bursele
pentru venituri extraşcolare”
Neculai a lui Căpăţână învăţase pe brânci în ultima vreme şi se procopsise cu ceva bănişori daţi de stat. Se gândise ca să-i pună deoparte, poate după terminarea liceului să se înscrie şi el, undeva la oraş, la o „postliceală”. Se uita în fiecare dimineaţă ca să vadă dacă ceva din Decalogul înjumătăţit s-a mai schimbat. Revolta îl cuprinse atunci când îşi dădu seama de intenţiile directorului şi părăsi pe dată clădirea, ameninţând că se va duce la oraş pentru a reclama.
Cinci negri mititei erau ca-ntr-un teatru
Unul n-a mai suportat şi-au rămas doar patru...
Atelierul liceului era slab dotat şi doar câteva menghine, ferăstraie şi ciocane se mai vedeau pe bancurile de lucru. Lui Vasiliu îi trebuiau o grămadă de coliere groase, necesare pentru securizarea îmbinărilor structurii de rezistenţă.
„Elevii au datoria de a fabrica cercuri”
Vlad fu scos de la ore pe timp nelimitat şi dus în atelier unde primi sarcina de a executa coliere până la noi directive.
Patru negri mititei învăţau ca „vai de ei”
Unul – cercuri a făcut - şi-au rămas doar trei...
Casa se apropia de sfârşit. Mai era o lună până la examenul de bacalaureat, dar directorul ştia că toate lucrările trebuiesc terminate, altfel nu ar mai fi avut vreodată şanse de finalizare. Curtea trebuia curăţată, toate materialele rămase aranjate în magazie, iar cei câţiva pomi dezrădăcinaţi în urma lucrărilor trebuiau replantaţi.
Atunci când Onuţă, la intrarea în şcoală, văzu scris:
„Fiecare elev trebuie să planteze cel puţin un pom”
plecă singur către casa directorului, fără ca să mai aştepte inevitabilul.
Trei negri mititei sufereau ca la război
Unul pomi a semănat şi-au rămas doar doi...
Mobilizarea fu, cu o săptămână înainte de examen, generală. Casa trebuia lăcuită, gardul metalic, ce se cam zgâriase – vopsit şi tot ce mai trebuie pentru o gospodărie adevărată.
„Elevii răspund pentru faptele lor
numai în faţa directorului şcolii”
Iliuţă şi cu Dănuţ nu vroiau în ruptul capului ca să se ducă. Deciseră ca să tragă la sorţi cine va mearge mai întâi. Ghinionul se abătu asupra primului, ce însă nu fu de acord şi se iscă o bătaie în toată regula. Până la urmă, Iliuţă fu nevoit să îşi etaleze aptitudinile sportive pe gardul directorului.
Doi negri mititei au ales cu pumnul
Unul a pierdut la box şi-a rămas doar unul...
Casa a fost într-adevăr terminată la timp. Bacalaureatul se încheiase şi el, iar toţi băieţii aşteptau cu sufletul la gură... o nouă sesiune. La intrarea elevilor, o singură lozincă mai rămăsese scrisă:
„Respectaţi şcoala ce garantează o
educaţie la cel mai înalt nivel!”
Profesorul Vasiliu ieşise la pensie, fiind tare mulţumit de realizările sale de o viaţă.
În toamnă, din tren, coborî un individ, cu un început de chelie şi cu ochelarii puţin căzuţi pe nas, de parcă ar fi vrut să înceapă o analiză atentă şi lucidă a întregii lumi. Pe drumul spre liceu, noul director trecu pe lângă casa lui Vasiliu spunându-şi în gând: „Uite, o casă din aceasta mi-ar fi plăcut să am şi eu!”. Intră în şcoală, iar după o primă inspecţie a clădirii îşi formulă un prim obiectiv: „N-arată rău pentru un liceu de la ţară, dar la intrarea elevilor trebuie să scot îndemnul acela comunist. Poate că ar trebui să concep, aşa, un Decalog al elevului...”

DEMOLATORII DE AZI, CĂPŞUNARII DE MÂINE

- Să trăieşti, domn’ inginer!
- Bună ziua băieţi, spun eu mârâind.
Am uitat să mă prezint...
Mă numesc Ion Revengeanu şi, atunci când nu sunt zidar, zugrav, dulgher, instalator sau electrician, practic meseria de profesor, mai precis: profesor de matematică la o Universitate de provincie...
Pe lumea aceasta sunt patru categorii mari de oameni: ingineri, economişti, profesori şi ceilalţi.
Nu există mai mare jignire pentru un economist decât să-l faci inginer; pentru un inginer, apelativul de economist este o ofensă de neiertat; celorlalţi oameni le este indiferent dacă îi „botezi” altcumva. Pentru un profesor însă, a-l numi oricum altfel decât ceea ce este, devine un lucru pe care nu-l va uita şi ierta niciodată.
Iar am uitat ceva...
Mai există a cincea categorie - una mică, dar esenţială: cea a profesorilor de matematică.
Acesta sau aceasta este o entitate, de regulă plină de ea, ale cărei convingeri despre inferioritatea celorlalţi sunt atât de adânc înrădăcinate, încât a o numi cu un apelativ de inginer, economist sau orice altceva devine o crimă, un sacrilegiu pentru care nici arderea pe rug nu poate aduce purificarea.
Mă uit la cei patru gealaţi şi îmi spun în gând rapid, dar fără echivoc: „dobitoci...”
De ieri, sunt proprietarul unui nou apartament. Locuiam într-o garsonieră devenită destul de mică pentru mine şi nevastă-mea. Cu sacrificii bancare, ne-am hotărât într-o zi ca să ne mutăm. După ce am vizitat câteva „grote” pline de ţurţuri şi stucaturi variind coloristic de la bleumarin la maron, am ales un apartament ce părea mult mai accesibil în tentativele de demolare.
Cum trebuie să părăsim de urgenţă fosta locuinţă, vândută la rândul ei, încep cu sfârşitul: mutatul mobilei. M-am dus, de dimineaţă, într-un en-gros unde ştiam că există câteva duzini de hamali tocmai potriviţi pentru ceea ce aveam eu de gând. Am negociat preţul la 20 euro de persoană şi i-am încărcat în autoturism.
Ajunşi la faţa locului, mă întreabă la ce etaj am locuit.
- La patru!
Mârâie înfundat, dar nu spun încă nimic. Evident, este vorba de etajul „patru din patru”, adică nu există lift...
Cară mobilele pe scară, iar din când în când aud câte o bufnitură înfundată. „Ăsta cred că a fost şifonierul!” îmi spun eu la un zgomot mai puternic. „Asta a fost vitrina. Lasă că şi aşa nu puteam să o sufăr...”
În fine, mobilele şi toate celelalte lucruri sunt puse claie peste grămadă în camion şi hai la drum către noua locuinţă. Ajungem acolo, iar indivizii recidivează:
- Domn’ Director, ne e şi nouă sete!
Hai că m-au şi avansat...
- De care suc vreţi băieţi?
- Hai Domn’ Ministru ne iei la mişto? Avem noi feţe de suc? Ia şi matale acum nişte vodcuţă d’aia de-a noastră de la Scandic. Câte una mică, din aia de juma’ de kil, de fiecare!
Plec înciudat de dualitatea socio-politică la care ajunsesem: ministru-matale şi vin cu preţioasa încărcătură.
- Ei, domn’ Preşedinte acum mai merge...
„Chiar că mai merge băieţi” îmi vine să le spun, încântat din cale-afară de apelativ.
După ce se „răcoresc”, indivizii încep să urce una câte una mobilele rămase parţial întregi. Tot la etajul „patru din patru”...
Pe la jumătatea operaţiunii, vine către mine, bălăbănindu-se, „şeful” lor. Precis au terminat vodca...
- Domn’ arhitect, vreau să-ţi spun ceva!
- Da, ascult...
- Domne’, dacă ştiam că era vorba de atâtea etaje noi nu veneam. Păi ce, avem noi faţă de salahori?
- Şi cum vreţi să facem?
- Păi, uite... Ori cari matale ce a mai rămas, ori ne mai dai câte 10 euro de fiecare.
- Parcă nu aşa ne-a fost înţelegerea!
- Ete na, înţelegere! Parcă Preşedintele nu s-a înţeles cu Premierul şi ce, a respectat vreunul ceva?
Mă uit la patul şi biblioteca ce mai sunt în stradă şi la cele vreo mie de cărţi aşezate cuminţi în saci. Accept.
Mutarea s-a terminat, derbedeii au plecat...
Iată-mă-s în casă nouă!
Încep să privesc cu atenţie în jur. Atunci când am vizitat casa nu m-am uitat prea bine. Era dimineaţă şi mă grăbeam să mai văd multe altele. Rămăsesem la ea pentru că tot ceea ce mai vizionasem fusese oribil. Oricum doresc să schimb foarte multe lucruri.
În sufragerie, văd un bec prins cu un cablu de tavan. Apăs comutatorul. Nu se aprinde. „OK! Lumina nu merge.” Încerc acelaşi lucru şi în dormitor, în baie, pe hol, oriunde. Nicăieri nu funcţionează...
Soţia îmi spune că vrea să se spele pe mâini înainte de a pregăti ceva de mâncare. A cumpărat nişte salam şi nişte brânză de la o alimentară pentru că oricum aragazul nu este montat.
- Du-te la baie că văd că la bucătărie apa nu curge! îi strig eu de pe balconul închis cu geamuri impare adică primul, al treilea şi al cincilea există, iar restul nu.
- Nici la baie nu merge! aud şi încep încet-încet să mă cutremur.
- Ei, lasă că vedem mâine dimineaţă. Acum este târziu. Hai să mâncăm aşa murdari şi apoi să ne aşezăm pe pat îmbrăcaţi cum suntem şi să ne culcăm! N-om muri noi până mâine dimineaţă!
Am uitat să vă spun că suntem la mijlocul lui februarie. O lună dintr-un an din acela în care crapă pietrele de frig...
Pe la miezul noţii mă trezesc cu ţurţuri la gură. Pun mâna pe calorifer şi văd că e bocnă. Aprind bricheta şi la flacăra ei văd că ţeava este tăiată. „Ah, ce grozav, ăştia erau decuplaţi de tot de la căldură” constat eu după ce mă duc şi verific celelalte încăperi.
Adorm spre dimineaţă cu gândul la vodca consumată de nemernici. N-ar fi prins chiar rău...
Spre dimineaţă, visez că sunt în Siberia, într-un lagăr de concentrare. „Ivan Revengici, nu mai sta! Treci la muncă!” aud vocea unui torţionar ce mă izbeşte cu putere cu o curea pe spate.
Deschid ochii şi văd fereastra care s-a deschis de viscolul ce a început peste noapte şi pe nevastă-mea cum încearcă, în zadar, să o pună la locul ei.
- Ionică, fă ceva că nu mai pot!
Încerc şi reuşesc până la urmă ca să o obturez cu şifonierul. Măcar acum nu mai intră zăpada...
A doua zi, încep să caut meşteri pentru reparaţii. Nu găsesc. A treia zi, aflu de un faianţar-zugrav care îmi cere un onorariu echivalent cu trei Oltcit-uri. Nu ştiţi ce este acela un Oltcit? Este un autoturism excelent atunci când merge! Motorul „rage” chiar la viteze mici şi îţi dă o senzaţie ameţitoare. Singurul lui neajuns este că de obicei „stă”... Precum un măgar, are toane exact atunci când eşti grăbit sau te afli undeva pe câmp, pe vreo şosea uitată de lume... În rest, e „băiat bun”. Poţi căra oricât cu el, te poţi urca pe orice munte doreşti şi poţi ajunge unde vrei cu singura condiţie ca să nu i se strice puntea cu diode sau alternatorul sau delcoul sau...
Evident, refuz oferta...
A patra zi, am noroc! Găsesc un meşter, pe Ilie - sudor de meserie, bun la toate, ce mă asigură că ştie să văruiască – vopsească – tencuiască şi care are o echipă formată dintr-un fost tinichigiu auto ce s-a reprofilat pe gresie – faianţă răspunzând la numele de Dan, Mircea - un fost subinginer de cadastru ce ştie la perfecţie partea electrică şi Sile - un individ care a lucrat la „Spaţii verzi”, dar s-a reprofilat pe instalaţii sanitare.
Stabilim un preţ estimativ şi gata de lucru. Mă asigură că mâine dimineaţă sunt cu toţii la lucru.
Este marţi. Îi aştept de ieri... Astăzi trebuie să mă duc la Universitate. Las cheia la o vecină pentru că şi soţia este plecată la servici.
Când mă întorc la ora 16, surpriză! Toată echipa munceşte de zor...
Ilie mă întâmpină triumfător.
- Şefu’, ţi-am făcut o surpriză! Ne-am apucat astăzi cu toţii să raşchetăm pereţii şi suntem aproape gata!
Mă uit şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. Casa este plină de var uscat ce zace peste mobilele neacoperite.
- Măi băieţi, nu puteaţi să puneţi o folie pe mobilă?
- Lasă Şefu’ că curăţă doamna matale! Pune-o la treabă, că muierea dacă nu munceşte începe să se gândească la prostii!
Mă gândesc cu groază ce va zice Maria – nevastă-mea – atunci când va intra pe uşă. Surpriză! N-a spus nimic, dar absolut nimic! A rămas mută. Este dimineaţă acum, iar Maria tot nu scoate niciun cuvânt. Pleacă la servici. Mă întreb: oare se va mai întoarce vreodată?
Astăzi aş vrea ca să stau cu ei. Nu pot. Mi se înmânează o listă de materiale şi scule pe care trebuie să le cumpăr.
- Dar voi nu aveţi nici măcar bidinea sau o găleată? întreb eu, privind consternat lista.
- Ei domn’ inginer (şi ştie nemernicul ce sunt) noi ţi-am spus că ne pricepem să facem de toate, dar nu ţi-am zis că avem şi scule!
Aşa este, măgarul are dreptate!
Plec la capătul lumii. La propriu, pentru că sunt obligat să merg cu maşina vreo 50 km prin oraş pentru a procura tot ce mi s-a „ordonat”.
Când vin pe la patru după-amiaza, văd că „meşterii” mei au şters-o. Se pare că nu au făcut nimic.
A doua zi, îi întreb:
- Ce-aţi făcut ieri, ce-aţi mai lucrat?
- Păi te-am aşteptat cu sculele şi materialele, dar greu te mai mişti şi mata... Ia să văd ce ai cumpărat!
Ilie cercetează, vădit nemulţumit, achiziţiile de ieri.
- Şefu’, păi matale, ca inginer, var din ăsta ai luat?
- Ţi-am spus că nu sunt inginer ci profesor! spun eu gata să-l arunc pe fereastră pe individ.
- Mă rog, cum vrei matale, dar ăsta nu este bun!
- Cum adică nu este bun? explodez eu.
- Păi cu ăsta tre’ să dai vreo trei mâini până se acoperă. De ce n-ai luat „Spor”?
- Iliuţă dragă, până una alta, banii sunt ai mei, casa este a mea şi iau ce vreau eu, ai înţeles?
- Bine, hai nu fi arţăgos! Am zis şi eu, dar o să vezi că n-o să iasă bine!
- Eu sper să iasă...
De o săptămână, la mine în casă se demolează. Faianţa veche este dată jos cu barosul deoarece este lipită cu clei de oase şi nici o daltă nu este suficient de puternică. Noaptea, când ne culcăm, auzim amândoi minute în şir, loviturile în pereţi, în creieri, în existenţa noastră ca un ecou îndepărtat, dar mereu revenit, dur şi nemilos, a doua zi.
Singurul lucru bun din viaţa mea este că nevasta nu m-a părăsit. Încă...
În fine, a mai trecut o săptămână, timp în care eu am cărat la groapa de gunoi a oraşului gresiile şi faianţa sparte la care s-a mai adăugat şi o găleată de var acum goală, dar fostă plină ochi şi vărsată din greşeală în mijlocul casei.
Primul care se apucă efectiv de lucru este Sile. Toţi au nevoie de apă. Pleacă jos la subsolul blocului pentru ca să închidă coloana şi să poată înlocui robineţii defecţi, de intrare în casă. Doamne, mă gândesc eu, cum au putut cei de dinainte să locuiască în aşa hal de casă? Dar cum n-am văzut eu jalea ce era peste tot? Răspunsul vine mai repede decât mă aşteptam...
La uşă este un individ ce se recomandă a fi administrator al blocului. Începe prin a-mi spune că a chemat el instalatorul zonei pentru că Sile habar nu are de unde se închide apa. Trebuie să dau 30 lei pentru efortul de a fi rotit un robinet. Îmi povesteşte că, de fapt, aici nu a locuit nimeni. Casa era aşa, ţinută pentru vânzare la suprapreţ, iar multiplele defecţiuni apărute inerent într-un bloc vechi fuseseră rezolvate prin anularea definitivă a instalaţiilor.
În fine, vine şi Sile triumfător şi gâfâind.
- Gata Şefu’, am rezolvat-o!
Duhneşte a vodcă şi mă întreb: cine pe cine a soluţionat?
Avem apă!!! În sfârşit, avem apă!!!
De-abia aştept ca să vină Maria şi să vadă minunea...
Trece o oră şi îmi schimb rapid dorinţa. Între timp, unul din racorduri, nestrâns suficient, a cedat. Avem apă, dar peste tot în casă...
A mai trecut o săptămână şi au început să se vadă primele roade. Pereţii au fost îndreptaţi, iar prima mână de var dată. Mircea a reparat instalaţia electrică schimbând o serie de cabluri din pereţi ce erau întrerupte. Dan a pus faianţă cam în jumătate de baie şi tot coşmarul pare să fi luat sfârşit.
Este seară şi stau de vorbă cu soţia mea, întrebându-ne cât mai avem...
- Auzi Maria, ce-ar fi să punem televizorul în priză? Nu avem cablu, dar poate prindem măcar TVR1.
- Bună idee, chiar îmi era dor de un film sau măcar ceva acolo care să nu fie nici adeziv şi nici var sau vopsea.
Introduc ştecherul televizorului în priză şi nimic nu se întâmplă. Mă uit atent la cablu, dar acesta pare bun. Nicio ştrangulare sau urmă de întrerupere. Iau creionul de control şi văd că nu e tensiune deloc.
Încep să transpir...
Iau un scaun şi mă sui la doza de unde văzusem că s-a racordat priza. Transpiraţia este din ce în ce mai abundentă, iar inima începe să mă înţepe discret. Mircea a racordat priza la doza ce odinioară folosea antenei colective de pe bloc, demult desfiinţată şi cu parastas făcut. Lîngă ea este doza adevărată, liniştită, virgină...
A doua zi, Mircea sparse peretele aproape terminat şi făcu noul racord. În fine, televizorul merge. Altceva nu va mai putea funcţiona simultan, deoarece a legat toate prizele în serie, iar dacă voi încerca vreodată să pornesc maşina de spălat în timp ce soţia va călca rufele, cablurile din pereţi se vor prăji iremediabil.
Mai trece o săptămână...
Incidentul în care m-am curentat îngrozitor atunci când am vrut să mă spăl a fost uitat demult...
Mircea racordase la doză lumina din baie printr-un cablu ce „curgea” prin masca de la chiuvetă şi evident că avea o „ciupitură”. Aceasta se plasase exact pe racordul ce conducea la robineţii metalici ai bateriei. Dimineaţa, atunci când am încercat să rotesc robinetul pentru a mă trezi aruncând nişte apă rece pe faţă, m-am pomenit cu un duş la fel de primenitor aşa, cam de 220 volţi. După ce a fost dărâmată toată masca chiuvetei şi refăcută instalaţia, totul a fost în regulă.
Astăzi, se împlinesc două luni de când am început curăţenia. Casa este curată, văruită, vopsită, gresia de pe hol arată binişor, iar faianţa din baie este încă pe pereţi.
Balconul a fost închis cu tablă până la un sfert din lăţimea geamurilor astfel că, locuind cu faţa spre vest, la vară voi avea acolo cel puţin 50 de grade. Măcar voi face economie la apă caldă, deoarece în ligheanul ce stă tot timpul acolo datorită izolaţiei acoperişului care exact la sfârşitul curăţeniei a cedat, se va aduna destulă apă aproape clocotită.
Mobila este într-o stare jalnică. „Meseriaşii” s-au urcat cu picioarele pe ea şi, cu toată protecţia foliilor pe care le plasasem peste tot, s-a sfâşiat sau zgâriat în zeci de locuri.
„Echipa de şoc” a plecat cu tot cu sculele pe care le-am cumpărat. Ilie şi Sile sunt acum în Spania la cules de căpşuni, iar Dan şi cu Mircea în Cipru la cules de mandarine.
- Ce zici Maria, mai facem un împrumut ca să schimbăm mobila?
- Ionică, să-ţi spun drept nu mai rezist! Nu mai vreau să aud de meseriaşi în casă câte zile voi avea!
- Ei lasă, bine că s-a terminat! La mobilă nu are ce să se mai întâmple. Dăm comanda, iar apoi vin şi ne-o instalează în casă.
În baie se aude un zgomot asurzitor. Hodoronc, buf, buf, buf!!!
Mă reped ca în timpul unui cutremur şi vederea fliselor căzute prin toată baia mă zgâlţâie rău de tot. Emailul căzii s-a spart în câteva locuri, chiuveta s-a ciobit, iar restul fliselor sunt gata şi ele de călătoria gravitaţională, fără întoarcere. A doua zi, mă duc la magazin şi cumpăr din nou faianţă, adezivi şi ustensile. De data aceasta le pun singur-singurel, aşa prost cum pot, dar poate definitiv.
În săptămânile ce au urmat, am raşchetat tavanul bucătăriei care se umflase, am schimbat sensul apometrelor ce fuseseră montate invers şi alte câteva lucruri minore privind instalaţia electrică ce pica atunci când îmi era lumea mai dragă. Aveam acum curent la prize tras tocmai de la lumina dormitorului. Problema apărea atunci când, de exemplu, dacă Maria se odihnea iar eu vroiam să lucrez la calculator, trebuia să-i acopăr cu grijă faţa, să aprind lumina şi atunci pornea şi aparatul...
Între timp, am uitat să vă spun: am dat comandă pentru mobilă unui atelier renumit. După şase săptămâni de chin şi aşteptare, mobila este aproape terminată. În dormitor, patul dublu este instalat, iar în sufragerie – canapeaua şi fotoliile aşteaptă nerăbdătoare biblioteca. După vreo douăzeci de drumuri la firmă, este gata şi ea. Cărăuşii urcă cu greu cele patru etaje. Când să intre în casă, constată că este mai înaltă decât apartamentul. Forţează, poate-poate o intra. Nu reuşesc decât să facă o brazdă adâncă de vreo doi centimetri în tavan şi o zgârietură la fel de mare pe mobilă. Pleacă şi revin peste o săptămână cu mobila decupată longitudinal, dar suficient acum de modulată încât să pătrundă cu uşurinţă pe uşa de la intrare.
Lasă, îmi spun, ce dacă se văd zgârieturile în partea superioară, bine că aproape s-a terminat!
A mai rămas şifonierul. Am comandat unul cu patru uşi, ce va ocupa un întreg perete, suficient de mare pentru a ne încăpea toate hainele.
Comanda a fost plătită integral, dar şifonierul se lasă aşteptat. Între timp, toate hainele zac pe jos şi este o întreagă aventură ca să găsesc ceva asortat...
În seara aceasta, m-a sunat pe la ora 17, patronul firmei.
- Alo, domnul Revengeanu?
- Da, eu sunt! Gata? am întrebat eu, recunoscându-i vocea.
- Da, veniţi să îl luaţi!
- Păi nu îl aduceţi dumneavoastră?
- Ba da, dar să semnaţi de primire, aici la noi!
- Maria, vine şifonierul! S-a terminat coşmarul! am strigat eu aproape cu lacrimi de fericire.
Sunt în faţa firmei şi privesc în gol...
Acum zece minute am sosit la sediul acesteia. Un angajat m-a luat imediat în primire şi m-a întrebat:
- Camionul unde este ca să-l încărcăm?
- Am venit să văd mai întâi dacă este terminatîntr-adevăr.
- Haide domnule, este târziu şi mai pierdem timp cu flecăreala! Du-te şi adu maşina ca să venim la matale să-l montăm!
L-am dat uşor deoparte şi am început să mă uit prin atelier. Nici urmă de şifonier. M-am dus la patron şi l-am întrebat:
- Unde este?
- Acolo, nu l-aţi văzut?
- Nu.
- Haide domn’ profesor, ce naiba...
Bine că nu m-a făcut şi ăsta inginer...
Am plecat şi, într-adevăr, şifonierul se odihnea în toată splendoarea sa. Din cele patru corpuri nu era decât unul. De fapt nici acela nu era, deoarece fuseseră terminaţi numai pereţii laterali şi capacele, fără spate sau faţă, fără uşi sau balamale, fără nimic, ce mai vorbă...
- Ăăăsta e?
- Da, nu vă place?
Mă uitasem la el şi nu-mi venea să cred ochilor, urechilor şi tuturor celorlalte simţuri. Rar încercase cineva ca să mă prostească aşa, în faţă, dar acum era incredibil.
- Păi n-aţi făcut nimic!!!
- Aaa, spuneţi aşa pentru că n-are uşi?
- N-are nimic!
- Ba da, domn’ profesor! Uitaţi-vă acolo, în colţ. Avem toate materialele pregătite. Doar să le asamblăm!
- Văd numai nişte plăci întregi de lemn.
- Aaa, asta nu e o problemă. Imediat le tăiem. Mâine puteţi veni ca să-l luaţi?
- Ce zi este mâine?
- Joi.
- La ce oră?
- Când vreţi.
- Pe la 6 seara e bine?
- Da, perfect! Dar ştiţi ce? Mai bine veniţi vineri la prânz ca să nu mai bateţi drumul de pomană. Cine ştie ce se mai poate întâmpla?
- Bine, pe vineri.
- Da, ne vedem luni seara!
Stau în stradă şi mă uit absent... M-aş sinucide, dar dacă tot ăştia fac şi sicrie?
Joia următoare primesc telefon de la patron care mă anunţă că, în sfârşit, lucrarea e gata. Îi spun că nu mă mai interesează. Nu mai vreau niciun şifonier.
Peste o oră mă trezesc cu gealaţii la uşă. L-au adus!
În sfârşit l-au adus!
Este numai bucăţi şi se apucă să-l asambleze la faţa locului. Le lipsesc nişte balamale, dar mâine le vor aduce pe toate. În fine, luni şifonierul e pe poziţie. Strâmb, cu uşile ce nu se închid decât din doi în doi, dar există...
Mă apuc singur să pun hainele la locul lor. Între timp, Maria a făcut o criză de nervi şi se află internată în spital.
A doua zi, aflu că banca la care am contractat împrumutul a majorat dobânzile foarte mult.
Nu vom putea plăti aşa că suntem nevoiţi să vindem apartamentul...

DÉJÀ VU

- Ştefane, ştii tu cu cine m-am întâlnit eu astăzi?
- Nu, dragă!
- Cu fosta mea colegă de bancă de la liceu – Vasilica. Ţi-am povestit parcă de ea, nu?
- Da, spuse plictisit bărbatul, de câteva ori.
- Hai măi, nu mai fi aşa de morocănos! Îţi spusesem că se mutase la Oradea după primul soţ. Astăzi, când am vorbit cu ea, mi-a mărturisit că după ce a divorţat acum cinci ani, s-a recăsătorit cu un tip de la noi din oraş. S-a mutat înapoi acum trei luni.
- Ce bine...
- Păi este, se prefăcu soţia că nu îi înţelese ironia, pentru că în seara aceasta ne-a invitat la ea acasă. Inaugurează apartamentul în urma terminării curăţeniei. Îmi închipui ce au muncit amândoi... Mi-a spus că atunci când l-a cumpărat era într-un hal de nedescris, dar acum l-au aranjat ca in Neckermann!
- De-abia aştept ca să-l văd, mai ales că deseară e meciul României din preliminariile Campionatului Mondial.
- Lasă, ştiam asta! Mi-a spus că şi bărbatu-său e înnebunit după fotbal. O să vă uitaţi amândoi, mai ales că ştii că televizorul nostru mai face figuri.
Acest lucru îl convinse pe Ştefan, chiar dacă nu foarte puternic.
Locuiau de peste treizeci de ani la primul nivel al unui bloc de patru etaje, într-unul din acele apartamente nedecomandate de trei camere. Reuşiseră, în timp, ca să-l amenajeze pe gustul lor. Ar fi vrut ca să-l schimbe cu altul mai spaţios, dar astea fuseseră mereu posibilităţile lor financiare, iar acum se obişnuiseră amândoi şi nu ar mai fi plecat nici în ruptul capului, chiar dacă ar fi avut cu ce...
Cum intrai în apartamentul soţilor Popescu, în faţă se afla bucătăria. Era tare neplăcut, pentru că în zilele în care doamna Elena – consoarta de o viaţă a lui Ştefan - pregătea mâncarea, un vizitator intempestiv avea surpriza, încă de la intrare, să adulmece mirosurile de ceapă, de varză murată sau mai ştiau ei ce...
În stânga, se afla dormitorul mic, transformat după plecarea copiilor la casele lor, în birou. Bărbatul îşi instalase acolo computerul, combina muzicală şi un mic televizor pentru a urmări câteodată, în linişte, meciurile Naţionalei, atunci când Elena era pasionată după vreo telenovelă. Drept în faţa uşii, biblioteca în care stăteau pe câte două-trei rânduri cărţi de o viaţă, citite şi păstrate pentru nu ştia cine – generaţia actuală citind din ce în ce mai rar – canapeaua aflată sub fereastră şi un fotoliu vechi pe care nu se înduraseră să-l arunce, completau mobilierul încăperii.
Revenit în hol, un vizitator oarecare trecea pe lângă cămara aflată în partea dreaptă, iar în faţă i se deschidea sufrageria. În stânga, se afla uşa ce dădea în balconul cu toate lucrurile inutile pe care toţi le strângem o viaţă şi pe care nu ne îndurăm niciodată să le aruncăm, iar drept înainte o nouă uşă ce conducea spre alte tărâmuri de explorat.
Mobila livingului – cum se numea acum modern bătrâna sufragerie - era una standard, compusă din clasica măsuţă de mijloc şi cele două fotolii ce o încadrau, între uşi – canapeaua, iar în diagonală, spre fereastră, măsuţa de televizor cu suport rotativ ce niciodată nu era folosit.
După ce părăseai sufrageria, intrai într-un hol mic de nici un metru pătrat, cu un rudiment de cămară în care se odihneau pantofii sau ghetele – după anotimp, eventual pungile de detergenţi şi alte câteva mărunţişuri. În faţă era baia – mică, fără aerisire şi cu pereţii veşnic mucegăiţi în pofida eforturilor doamnei Elena ce îi ştergea tot timpul cu clor.
În fine, în stânga, se afla dormitorul. Patul dublu şi şifonierul aşezat pe partea stângă a uşii erau singurele mobile ce puteau încăpea.
Acesta era spaţiul conjugal în care-şi ducea traiul familia Popescu.
Înainte de a pleca de acasă, având un sentiment straniu că se va plictisi de moarte în compania muierilor ce-şi vor depăna o mie de amintiri şi vor bârfi cel puţin la fel de mult, Ştefan se duse la frigider şi aruncă o privire rapidă pe rafturile de pe uşă. Avea nişte vin de Cotnari şi vreo jumătate de sticlă de coniac Alexandrion. Îi plăceau băuturile spirtoase, iar acesta era singurul acceptabil ca preţ, dar şi calitativ. Îşi turnă un păhărel şi-l aruncă repede pe gât deoarece Elena îi strigă, după ce o aşteptase o jumătate de oră peste timpul limită al plecării şi al răbdării:
- Hai Fănele, hai odată! Ştii că nu-mi place să întârzii! Li s-or fi lungit urechile de când ne aşteaptă...
Chemară un taximetru şi, în câteva minute, ajunseră în dreptul blocului unde locuia Vasilica.
Cele patru etaje, numărul de scări şi chiar culoarea uşor gălbuie îi dădură impresia lui Ştefan că s-a întors acasă.
- Haideţi măi fraţilor, mai aveam puţin şi vă dădeam dispăruţi! se auzi de la etajul al doilea vocea Vasilicăi.
- Da, chiar aşa, măi Fănică! S-au încălzit şi vinul şi coniacul, se auzi din spatele femeii o voce transformată rapid într-un fel de răpăială de vară ce ar fi vrut să sugereze un hohot de râs.
Ştefan se uită spre balconul unde cele două fiinţe le făceau cu mâna.
- Elena, presimt că o să fie un dezastru... Dacă tot m-ai adus la ăştia în vizită, măcar promite-mi că nu stăm mult. În cel mai rău caz, după terminarea meciului plecăm, da?
- Da, Fănele, promit!
- Oricum, ăsta văd că este deja prieten la cataramă cu mine cu toate că până acum câteva ore nici măcar nu ştiam de existenţa lui. Sper să nu mă mai şi îmbrăţişeze!
Pe când urcau scara, de la etajul al doilea deja se auzeau strigăte de îmbărbătare.
- Hai că mai aveţi puţin!
- Lenuţaaa, ce bine-mi pare că te revăd!
Ştefan nu apucă să se minuneze prea mult de faptul că muierile nu se mai văzuseră de vreo zece ore şi totuşi pentru ele părea că trecuse o veşnicie pentru că se trezi cu un ţucăit drept pe gură.
- Bine ai venit, Fănele! Hai, intră repede că avem o grămadă de treabă, îi ţipă în ureche, făcând în acelaşi timp cu ochiul grasul asudat ce i se înfăţişa privirilor.
Era mai rău de cât crezuse...
Grasul, ce răspundea la numele de Dănuţ cu toate că era cam de 4-5 Dan, dar nu la Judo ci la Sumo, îi spuse şoptit:
- Hai cu mine ca să lăsăm muierile cu trăncăneala lor. Am ceva special pentru tine!
În sfârşit, Ştefan reuşi să privească în jur. O bănuială vagă îi circulă o clipă prin minte.
- Câte camere ai Dane?
- Trei nedecomandate, dar insist şi chiar mă supăr dacă nu-mi spui Dănuţ!
- Bine-bine, Dănuţ!
Apartamentul era, din punct de vedere arhitectonic, identic cu cel al lui Ştefan. „Precis că biroul lui este aici în stânga”, se gândi Ştefan.
- Hai, intră, îi spuse Grasul împingându-l în direcţia aşteptată. Ştii tu ce am eu aici în birou? Un coniac excelent!L-am cumpărat special pentru întâlnirea cu voi!
„Acum nu că nu mi-ar place, dar sper să nu fie tot Alexan...”, îşi spuse în sine Ştefan, aproape cu voce tare.
- ...drion, continuă Grasul ca şi când i-ar fi ghicit gândul. Nu-i aşa că ţi-am făcut o surpriză?
- Fii sigur de asta!
Cele două păhărele se umplură pe dată şi, chiar dacă dispreţuia acest lucru, Ştefan îl aruncă dintr-o înghiţitură pe gât.
Începu să se uite în jur.
- Nu-i aşa că îţi place cum am aranjat camera?
- Da, foarte frumos! Să stăpâniţi sănătoşi apartamentul!
Pe partea dreaptă a uşii se afla un birou pe care trona un computer, o combină audio şi...
- Uite, vezi ce idee originală am avut? Mi-am pus aici un televizor ca, atunci când Vasilica se uită la telenovele (ştii, e moartă după ele) să pot vedea şi eu un meci de fotbal ca tot omul. Mă aşez în fotoliul ăsta, îmi iau vreo trei-patru berici şi trai neneacă!
- Da, îmi închipui...
- Vezi, atunci când ne-am mutat aş fi vrut să arunc vechitura asta, dar m-am gândit că astăzi nu se mai fac lucruri aşa de bune ca odinioară, aşa că iată-l, tocmai bun pentru şezutul meu!
Evident, în faţă, Ştefan putea admira o bibliotecă pe care se găseau destul de puţine cărţi, dar geniul lui Dănuţ rezolvase fericit problema. Lângă „Istoria literaturii române” a lui Călinescu, pusă culcată pe un raft, se găsea un globuleţ de sticlă din acela care atunci când se întoarce lasă să cadă nişte paricule în suspensie. Puţin mai departe se găsea „Istoria religiilor” a lui Eliade, flancată de un frumos peşte de sticlă arcuit ca într-un zâmbet la adresa ridicolului situaţiei şi un pescar chinez ce se uita neputincios la prada zeflemitoare.
De o parte şi de alta a canapelei „obligatorii” de sub fereastră se găseau două tablouri ieftine ce înfăţişau o corabie eşuată pe o stâncă pe care doar un elicopter s-ar fi putut sui şi o natură moartă cu un pepene roşu, tăiat direct pe masă, remarcabil prin mulţimea infinită de sâmburi.
- Ei, văd că ai rămas fără grai, spuse după câteva clipe de tăcere, prea scurte pentru Ştefan.
- Da, într-adevăr! Casa arată splendid, dar să ştii că cel mai mult mă impresionează ceasul de pe tăblia patului. Este o adevărată operă de artă!
- Vai, Fănele... Dacă ai şti ce greu l-am cumpărat!De mult îmi doream un ceas sub o fântână cu apă susţinută de Iisus pe cruce. Nu găseam şi pace! Când era Iisus nu era fântâna, când erau amândouă nu era ceasul şi tot aşa. În ziua când l-am văzut, am rugat-o pe vânzătoare ca să mi-l oprească pentru că n-aveam bani la mine. Norocul meu a fost că am luat un taxi şi m-am dus la un amic ce m-a împrumutat rapid din banii pe care-i ţinea de concediu. Dar acum, uite, cine mai are aşa ceva în casă?
- Într-adevăr, te invidiez, eşti unic, îi spuse Ştefan abţinându-se cu greu ca să nu râdă.
- Să vezi, Fănele, restul casei! Dar hai să mai bem un păhărel pentru că sigur femeile încă nu au trecut de clasa a IX-a cu amintirile!
Dădură rapid pe gât şi al doilea rând. Ieşiră în hol iar Ştefan, deja mai bine dispus, îi zise:
- Măi Dănuţe, nu cumva aici pe stânga este bucătăria?
- Da, ai ghicit! Iar în faţă este livingul nostru!
- Înainte de a intra, îi spuse Ştefan cu mâna pe clanţă, o să-ţi spun cum aş fi aranjat eu casa asta.
- Hai că m-ai făcut curios!
- Uite, după uşa asta aş amplasa o canapea cu sau fără ladă, în mijloc aş pune o măsuţă cu două fotolii, iar în faţă, în partea stângă aş pune o măsuţă de televizor.
- Eşti fantastic, Fănele! Păi tocmai aşa am aranjat-o! Dacă ai şti cât m-am sfătuit cu Vasilica mea şi câte variante am încercat. Dar, deh, tot noi bărbaţii avem imaginaţie...
În fine, după ce îl plimbă prin tot apartamentul, se reîntoarseră în „birou”.
- Hai să dăm drumul la televizor că începe meciul, spuse Grasul deja asudat de efortul pe care-l făcuse în plimbarea prin „vastul apartament”.
Aprinse televizorul. Imaginea era roşiatică şi aproape nu se distingea nimic.
- Ştii Fănele, am uitat să-ţi spun, dar ăsta cam face figuri! L-am cumpărat de la un Second Hand şi vreo patru ani n-am avut niciun fel de probleme cu el. Se pare însă că şi-a cam trăit traiul...
Buna dispoziţie a lui Ştefan se risipi pe dată. Doamne, cât aşteptase el meciul acesta!
În cele aproape două ore reuşiseră să audă cum „ai noştri” jucaseră extraordinar şi, ca niciodată, introduseseră de vreo trei ori mingea în poarta Olandei.
Pe la ora 11 noaptea, făcu o primă tentativă:
- Elena, nu îţi este somn?
- Vai Fănele, dacă ai sta aici cu noi ca să auzi ce a făcut Tanţa, aia din banca întâi de pe rândul de la fereastră, la majoratul lui Andrei...
- Cred că mi-ai povestit odată...
- Poate, dar constat că Vasilica ştie nişte chestii...
Ştefan se duse resemnat în „birou” unde după două ore se odihneau resemnate atât sticla de coniac, cât şi două fiole de Cotnari.
La plecare, Grasul era „terminat” şi nu mai avea nici un chef de ţucăială.- Vin’ ca să te pup Dănuţelule, că ai fost tare simpatic...

UNICITATE DEDUBLATĂ

- Ceea ce urmează, va fi deosebit de interesant pentru voi, dragi studenţi! începu cursul de geometrie profesorul Ferdinand. Vom studia astăzi proprietăţile benzii lui Möbius.
Câţiva studenţi printre care şi Iulian Ionuţ Ionescu deveniră brusc interesaţi. Auziseră întâmplător despre acest obiect geometric ciudat, dar nu ştiau nimic precis.
- Banda lui Möbius, descoperită în anul 1858 de către matematicianul cu acelaşi nume, se poate obţine foarte simplu. Luaţi o foaie de hârtie şi rupeţi-o pe lung în jumătate sau pe sfert dacă este nevoie. Prindeţi apoi unul din capetele hârtiei, întoarceţi-l pe cealaltă parte şi apoi lipiţi cele două extreme. Ceea ce se obţine este o suprafaţă neorientabilă, cu o singură faţă.
- Cum adică, întrebă Ionuţ?
- Scrie, de exemplu, un simbol oarecare la unul din fostele capete ale hârtiei. Pleacă apoi cu el într-o excursie pe suprafaţă. Vei vedea că atunci când ajungi la celălalt fost capăt te vei situa pe partea cealaltă a simbolului marcat. Dacă îţi vei continua periplul, vei ajunge din nou de unde ai plecat!
Ionuţ rupse o foaie de hârtie, scrise cifra 9 pe un capăt şi respectă întocmai indicaţiile profesorului. Într-adevăr, în cealaltă parte vedea prin hârtie, dar într-o oglindă ciudată, cifra scrisă. O mai scrise odată şi la sfârşitul operaţiunii reîntâlni mai vechea sa cunoştinţă. Începu să se joace cu hârtia în mână şi obesrvă că dacă întorcea hârtia între degete, cifra 9 se transforma în 6 şi reciproc. „Ciudat fenomen”, gândi el.
- Dacă acum, veţi rupe banda pe mijlocul ei, de jur împrejur, ce vă aşteptaţi să obţineţi?
- Păi, în mod normal, două benzi, răspunse din nou Ionuţ.
- Pe ce te bazezi?
- Dacă iau o foaie de hârtie, dar nu îi întorc capetele obţin o suprafaţă cilindrică, iar dacă o tai pe mijloc, se obţin două suprafeţe de aceeaşi natură precum cea iniţială.
- Ai dreptate, dar numai în cazul situaţiei prezentate de tine, continuă profesorul, mărind suspansul. Banda lui Möbius este însă plină de surprize... Dacă veţi proceda aşa cum v-am spus, veţi constata că obţineţi o singură suprafaţă, dar de data aceasta cu două feţe, astfel că dacă cineva va proceda ca mai înainte nu va putea ajunge după o rotaţie decât în locul de unde a plecat!
Imediat, Ionuţ se execută şi constată cu stupoare că afirmaţiile profesorului erau întemeiate.
Interesul fiind trezit, până la sfârşitul cursului fură prezentate o serie de proprietăţi abstracte ale obiectului geometric.
Cursul se termină într-un târziu, iar lui îi pieri orice chef de a le mai audia şi pe cele ce urmau în acea zi.
Era un băiat studios, cuminte şi oricine îl cunoştea avea numai cuvinte de laudă pentru el, chiar dacă n-ar fi fost în stare să spună exact din ce motiv. În acelaşi timp, era o persoană retrasă şi nimeni n-ar fi putut povesti vreun aspect oricât de neînsemnat din viaţa sa. Întotdeauna, după terminarea orelor de curs se ducea în biblioteca Universităţii şi citea încontinuu până la închiderea acesteia, seara târziu. Nu avusese niciodată vreo prietenă sau, cel puţin, niciuna dintre colegele sale nu s-ar fi putut lăuda că Filip le-a acordat cea mai mică atenţie.
Se obişnuiseră toţi cu el şi cu ciudăţeniile lui...
Pentru prima dată deci, Ionuţ pleca de la ore şi, mai presus de orice, la o oră destul de devreme.
Era obsedat de povestea „benzii”, de acea călătorie reală pe suprafaţa acesteia, neterminată şi neterminabilă niciodată în care, la sfârşitul unei rotaţii, o lume se întorcea într-una opusă, funcţionând după legi contrare, simetrice, dar totdeauna efemer pentru că după o a doua rotaţie revenea în lumea reală pentru a pleca iarăşi în necunoscut...
Mergea pe stradă aiurea, fără nicio direcţie anume şi, în acelaşi timp, răsucea cu obsesie acea bandă între degete într-o alternanţă periodică de 6 şi 9. Ajunse, la un moment dat, pe o stradă ale cărei case păreau a fi acolo de când lumea. Peisajul i se părea cunoscut, dar ar fi putut jura că niciodată nu mai trecuse pe acolo.
- Salut Filip, îi spuse o voce din spate.
Ionuţ se întoarse mirat şi văzu un tip ciudat care rânjea la el.
- Cred că mă confundaţi domnule, îi replică el destul de tăios.
- Hai Filip, lasă prostiile, nu eşti în toate minţile? Eu sunt Gigi, nu-ţi mai aduci aminte?
- Domnule, cred că este o confuzie. Cred că NICIODATĂ nu am avut plăcerea de a vă cunoaşte, întări el spusele anterioare.
- Azi-noapte nu erai de aceeaşi părere, şmechere!
- Domnule, haide să lămurim odată lucrurile! Eu mă numesc Iulian Ionuţ Ionescu şi absolut nimeni din familia mea nu m-a numit, nici măcar în alint: Filip. Înţelegi?
- Nu eşti tu Filip Flavian Florescu??? Haide măi, este imposibil ca să semeni atât de mult cu nebunul ăla pe care l-am întâlnit azi-noapte!
- Îţi repet domnule, nu am nici cea mai vagă idee cine este acest individ despre care vorbiţi.
Omul ridică din umeri şi plecă înapoi, întorcând capul şi uitându-se din când în când după băiatul ce se îndepărta parcă din ce în ce mai repede.
„Uite cum pot să o păţesc eu dacă plec aşa de devreme de la Universitate şi hoinăresc pe străzi”, gândi Ionuţ.
Ajuns acasă în garsoniera unde locuia singur, se aruncă în pat. Nu-i ieşea din minte întâmplarea cu acel individ.
„Auzi, îmi dăduse şi o nouă identitate: Filip Flavian Florescu! De unde naiba a scos ăla numele ăsta?”
Socoti în cap şi constată că F este a şasea literă a alfabetului.
„Ia te uită, iniţialele acelui nume aveau ca numere de ordine pe cel al Diavolului: 666! E normal atunci că tipul este cam sărit!”, încheie el, negândindu-se o clipă că „Iulian Ionuţ Ionescu” avea ca reprezentare pe „999” – cealaltă faţă a benzii lui Möbius.
Izbuti să adoarmă. Fix la ora 22 se trezi...
„Este 10 seara, trebuie să mă grăbesc! Am întâlnire cu Gigi la 10 şi jumătate la barul „Girls from everywhere”, spuse sărind din pat.
Deschise dulapul negru şi înşfăcă pantalonii din piele pe care şi-i trase aruncându-se în pat cu violenţă, pe spate şi cu picioarele în sus. Dintr-o mişcare, îşi puse tricoul pe care scria cu litere mari „666” şi apoi încălţă cizmele înalte, cu bot ascuţit şi pline de ţinte. Se uită o clipă în oglindă şi îşi înfipse cercelul mare în lobul urechii stângi după care îşi atârnă lanţul greu de aur la gât.
Înainte de a ieşi pe uşă, priză în fugă o doză de cocaină din fundul dulapului unde îşi ţinuse hainele.
Fix la „şi jumătate”, îl văzu pe Gigi care se pimba nervos prin faţa barului.
- Băi, tembelule, ce naiba a fost cu tine astăzi? îl luă în primire acesta.
- Cum adică?
- M-ai făcut să pic de prost aşa, în mijlocul străzii...
- Băi, tu te-ai damblagit de la putorile astea! îi replică el.
- Nu mai ştii că te-am salutat astăzi pe stradă şi te-ai făcut că nu mă cunoşti?
- Du-te dracului cu prostiile astea şi hai să intrăm!
- Bine măi Filip, dar să ştii că eşti tare dubios! mormăi înciudat Gigi.
Cei doi intrară în bar unde toţi cei prezenţi strigarăîntr-un cor:
- Salut Filip, nemernicule!
- Să trăiţi, borfaşilor! le răspunse, cu un zâmbet şmecheresc.
Barmanul se prezentă de îndată cu sticla de Whisky „Ballantines” – preferata lui Filip de câteva luni încoace.
Băură rapid câte două pahare şi apoi strigară către o persoană aflată în fundul încăperii:
- Hei, golane, ce prospătură ai pentru mine în noaptea aceasta?
- Domnu’ Filip, pentru dumneavoastră am adus special o tailandeză de care dacă nu o să vă placă, să nu-mi mai spuneţi mie niciodată pe nume.
- Bine, golane! Ia adu-o încoace!
Fata veni din spatele „peştelui” cu mişcări line, de felină.
- Ce ştii să faci, fă?
„Fă” probabil învăţase câteva cuvinte româneşti pentru că pe dată se aşeză în braţele lui Filip şi îi şopti ceva la ureche.
- Bine fă, ia hai dincolo să vedem dacă eşti aşa de meseriaşă, îi spuse în timp ce se îndreptă către o uşă aflată în penumbra barului.
Pe la ora 4 dimineaţa, Filip ieşi triumfător.
- Măi golane, ai avut dreptate cu aia! Uite, mâine îţi aduc cadou o doză de „coca”, ştii tu, din aia de-a mea.
- Să trăiţi domnu’ Filip şi să vă dea Dumnezeu sănătate!
- Ei, mai du-te dracului! Vrei să-mi strici noaptea acum?
Peştele scoase pe masă un cuţit şi răcni:
- Filip, dacă mai vorbeşti odată, ai auzit, odată aşa cu mine te spintec!
- Bine, mă! Mai du-te atunci odată dracului!
Cu mâna stângă, pară fulgeratoarea lovitură şi apoi, apucându-l cu dreapta de mâna liberă, i-o răsuci la spate şi îl împinse cu capul în primul zid ce-i stătu în cale.
Peştele leşină şi rămase pe jos zăcând într-o baltă de sânge.
La 6 dimineaţa, sticla fu terminată şi îşi luă rămas bun de la Gigi, stabilind întâlnirea de noapte din nou la 10 şi jumătate.
Ajuns acasă, se dezbrăcă rapid, aruncându-şi hainele în şifonier şi se aruncă în pat.
Ceasul sună, ca de obicei, la ora 10.
„Ei, bună dimineaţa Ionuţe!”, îşi spuse el plin de energie, deschizând larg fereastra pe care intra un soare promiţător.
„Ce am astăzi? Analiză de la 12, Algebră şi Informatică...”, constată după ce se uită în orarul aflat într-unul din sertarele biroului.
Se duse la celălalt şifonier, alb, aflat pe peretele opus şi îşi alese cu grijă o cămaşă asortată întotdeauna cu unul din cele două costume „la două rânduri” pe care le avea. Unii îi spuneau că este demodat pentru vârsta lui şi că ar trebui să îmbrace şi el o pereche de blugi sau de raiaţi precum făceau toţi ceilalţi colegi ai săi. I se păruse însă, întotdeauna, că este o dovadă de lipsă de respect pentru profesorii săi. Fiecare curs era un eveniment, iar el ţinea să se îmbrace ca pentru un spectacol de gală. Îşi asortă şi batista la nuanţa cravatei şi plecă spre Universitate.
Era o zi frumoasă, drept care se hotărî să meargă pe jos. Nu locuia foarte departe şi cum timp avea astăzi, slavă Domnului, plecă încet, fără grabă.
Se înfundă pe nişte străzi parcă uitate de timp şi admiră casele vechi cu tencuiala căzută şi balcoane aflate într-o susţinere precară, dar sfidând orice lege a fizicii, gândindu-se la generaţiile ce locuiseră şi trăiseră vremuri interesante printre zidurile acelora.
- Salut Filip, îi spuse necunoscutul care apăru în faţa lui parcă din neant. Cred că acum nu te mai faci că nu mă cunoşti?
Ionuţ se uită mirat la tipul ce rânjea către el.
- Cred că mă confundaţi domnule, îi replică el.
- Băi Filip, tu chiar nu eşti în toate minţile?
- Domnule, cred că este o confuzie! Nu cred că am avut VREODATĂ plăcerea de a vă cunoaşte!
- Şmechere, crezi că poţi să-ţi baţi aşa joc de mine? Dacă a căzut şifonierul acum pe tine, crezi că poţi să ascunzi cine eşti?
- Domnule, haide să lămurim odată lucrurile! Eu mă numesc Iulian Ionuţ Ionescu şi absolut nimeni din familia mea nu m-a numit, nici măcar în alint: Filip. Înţelegi?
Într-un acces de furie, nemaiputând suporta repetarea unei convorbiri în care „pica iar de prost”, Gigi scoase de la spate, într-o fracţiune de secundă, un cuţit pe care-l „plimbă” vreo douăzeci de centimetri pe toracele lui Ionuţ, suficient de adânc pentru ca acesta să cadă în nesimţire.
Ionuţ deschise ochii, fix la ora 22. Era plin de perfuzii, iar o asistentă medicală îi spuse:
- Domnule Ionuţ, aţi avut mare noroc! Aţi scăpat ca prin urechile acului! Domnul doctor Georgescu v-a operat şi a spus că în câteva săptămâni vă veţi face bine!
Ionuţ nu putu să spună nimic.
În faţa ochilor i se derula o imagine de la ultimul curs de Geometrie de la Universitate, în care precum banda secţionată a lui Möbius îşi recăpătase orientarea.
„Iată ce scurtă poate fi viaţa! Puteam acum, din cauza nebunului ăla apărut parcă din neant, să nu mai fiu pe aici!”
Evoluţia post-operatorie a lui Ionuţ fu spectaculoasă. Tot personalul din spital se minuna şi era încântat de faptul că, ZI ŞI NOAPTE, pacientul era unul model.
Ziua externării veni, iar primul lucru al lui Ionuţ fu drumul la Universitate.
La cursul de Geometrie, profesorul Ferdinand preda pseudosfera, o suprafaţă de curbură constantă negativă – un fel de inversă a unei sfere.
În camera lui Ionuţ, dulapul cel negru aştepta, de mai multe săptămâni, învăluit într-o strălucire ireală şi stranie...

PARANOICUL (PUŢINI AU FOST, MULŢI AU RĂMAS...)

- Bine v-am găsit domnilor, spuse Directorul aşezându-se pe fotoliul împins cu grijă de Adjunct.
- De-abia aşteptăm să auzim noutăţile, domnule!
- Sunt multe şi foarte importante, incită el auditoriul cu o voce gravă de parcă toată soarta omenirii ar fi stat pe umerii săi.
Toată întreprinderea aştepta cu sufletul la gură reîntoarcerea Directorului de la şedinţa importantă ce avusese loc la Minister. Plecase cu două zile în urmă, destul de precipitat şi nu avusese timp decât să-şi anunţe secretara pentru a contramanda toate întâlnirile.
Se făcuseră destule speculaţii cu privire la graba în care părăsise sediul. Toţi salariaţii, mai puţin Nuţi – aflată în concediu medical – formulau mai limpede sau mai voalat diferite ipoteze.
Directorul economic avansa ideea că se auzise de deturnarea de fonduri, ocazionată de construcţia clubului destinat angajaţilor. Era nervos şi în cele două zile nu dormise aproape deloc, neştiind cum avea să se sfârşească această poveste. Clădirea înghiţise câteva sute de mii de euro ce nu se regăseau decât în mică măsură în şi între zidurile ei. În acelaşi timp, şeful serviciului financiar, Andrei - fiul cel mare al Directorului - printr-o „pură coincidenţă”, în urma unor economii la sânge realizate în cei trei ani de când era salariat, îşi terminase vila din Predeal.
Directorul tehnic avea mari dubii asupra păstrării secretului unei lucrări în care se folosise numai jumătate din materialele strict necesare.
Şefa Personalului angajase în ultimii doi ani o serie de indivizi ce se manifestaseră atât de discret încât nu fuseseră văzuţi niciodată. Contabilitatea, Aprovizionarea şi celelalte compartimente avansau şi ele câte o ipoteză sinistră.
În realitate, Directorul plecase cu Nuţi la Predeal pentru a inaugura noua reşedinţă. Plănuise de mai multă vreme această evadare, dar casa tot nu era terminată. De teama unor bârfe, nu că l-ar fi interesat sau că i-ar fi păsat câtuşi de puţin, alesese o cale spectaculoasă de a ieşi din scenă.
Nuţi îl sunase pe telefonul mobil atunci când el eraîntr-o şedinţă operativă cu toţi directorii şi şefii de compartimente.
- Da, Domnule Ministru! Am înţeles! Vin negreşit! Să trăiţi! spusese el, înverzindu-se la faţă în exterior, dar înroşindu-se de plăcere înăuntru.
Plecase singur, fără şofer, ceea ce dăduse naştere la şi mai multe speculaţii. Nuţi îl aşteptase pe o stradă lăturalnică şi cum urcase în maşină începuse un lung preludiu pentru o scurtă evadare.
Directorul nu mai era la prima tinereţe. Intrase de aproape un an în acea criză a bărbaţilor, manifestată atunci când se apropie vârsta estompării diferenţelor dintre sexe. Observase şi el, demult, cum oamenii trecuţi de şaptezeci de ani devin într-un anume fel unisexuaţi. Nebuniile tinereţii rămân discret în urmă, bărbaţii se efeminizează, iar consoartele lor, în cele mai multe cazuri, îşi împodobesc faţa cu semne ale virilităţii masculine.
Mai avea până atunci, dar primele semne apăruseră. Dimineaţa se uita în oglindă şi îşi vedea imaginea din tinereţe parcă răsturnată. Umerii laţi şi bazinul îngust permutaseră astfel încât acum, arăta precum Matrioşka – acea binecunoscută păpuşă rusească. În acelaşi timp, în interiorul său se afla o alta mai mică, neastâmpărată şi care parcă vroia să o sfărâme pe cea dintâi. Înainte de toate însă, Matrioşka era făcută din lemn şi tot aşa era şi sufletul lui.
Se uita pe ascuns la nevastă-sa Ana, atunci când se ducea în living şi îşi sorbea cafeaua. Nu mai avea demult acea graţie din anii de început. Mai mult, de câţiva ani luase prostul obicei de a bea cafeaua cu biscuiţi sau cu pişcoturi în ea. I se părea oribil, dar nu mai îndrăznea de mult timp să-i spună nimic. Ana era o femeie aprigă şi îl punea la punct imediat:
- Vei fi conducând tu acolo mâna aia de laşi şi oportunişti, dar acasă EU sunt stăpâna! Dacă nu aş fi condus EU casa, se alegea praful de ea atât timp cât tu petreceai cu toate boarfele tale!
- Iar începem, Ană? încerca el să fie împăciuitor. Ştii doar că te-am respectat întotdeauna! Te-am ţinut mereu caîntr-un glob de sticlă!
- Da, ştiu... Şi nu mai scos niciodată în lume! Ţi-a fost mereu ruşine cu mine!
Discuţia promitea să alunece pe o pantă periculoasă, iar atunci Directorul pleca nervos către servici. De altfel, de-abia aştepta deoarece, de câţiva ani, Nuţi îl consola în fiecare dimineaţă.
Plecarea la Predeal fusese mai mult impusă de aceasta. Era căsătorită şi nu prea îi convenea statutul de amantă.Îşi asumase cu bună ştiinţă această poziţie, dar uneori se sătura de sexul „pe fugă” şi cu frica de a nu fi surprinsă de cineva.
În întreprindere se juca zilnic aceeaşi piesă proastă.Toţi angajaţii ştiau de „jocul matinal” al celor doi şi nu îndrăzneau să-i deranjeze nici măcar cu un telefon, iar ei se fereau de ochii lumii invocând tot felul de pretexte care mai de care mai stupide.
Nuţi îi spusese într-o zi:
- Cornele, vreau să mă scoţi şi pe mine odată în oraş!
- Nu fi tâmpită Nuţi! o temperase el dur, dar necesar. Ştii doar că nu pot. Pe aia nu am mai scos-o din casă de ani de zile şi vrei să mă afişez cu tine?
„Aia” era nevastă-sa, iar Nuţi ştia prea bine la cine se referă.
- Aşteaptă să termine fiu-meu casa de la Predeal şi mergem acolo câteva zile...
Pentru a-l zori, Nuţi începuse în ultima perioadă să facă mofturi. Într-o dimineaţă pretextase că are o durere groaznică de cap, în alta că e în acea perioadă nerecomandată giumbuşlucurilor, iar apoi se „căptuşise” cu o durere groaznică de dinţi. Cum Cornel mai trecuse prin astfel de experienţe, pricepuse pe dată şi dintr-o trăsătură de condei, nu a lui ci a Directorului Economic, trimisese fondurile destinate clubului, obosite de atâta inflaţie, ca să se odihnească la Predeal...
Casa fusese rapid terminată, iar cele şase camere mobilate după gustul şi indicaţiile sale. În acea ultimă perioadă, instalase camere de supraveghere în fiecare încăpere ce trimiteau imagini, prin Internet, către calculatorul aflat în biroul său. Fiecare obiect ce urma să fie amplasat în vreo încăpere era atent urmărit şi dirijat de către el personal. În fapt, casa era un kitch ordinar. Livingul era dotat, în mijlocul său, cu o canapea circulară din piele, înconjurată de opt fotolii. Dacă, prin absurd, un grup de vizitatori ar fi poposit acolo ar fi fost practic obligaţi să stea spate în spate în partea centrală, iar cei de pe fotolii să se ridice pentru a putea dialoga cu persoanele aflate în poziţie diametral opusă. Pereţii erau îmbrăcaţi cu tapet lavabil ce trecea, specific, prin fiecare anotimp. Peretele dinspre est înfăţişa ochiului un peisaj marin, cu valuri enorme ce se îndreptau ameninţător către privitor, cel dinspre vest - un peisaj din Alpi cu schiori lansaţi pe o pantă abruptă şi cu o avalanşă aflată exact în spatele lor, iar spre nord şi sud – o pădure ecuatorială, respectiv o mânăstire de undeva din nordul Olteniei. Încastrate în pereţi, tot atâtea televizoare cu plasmă erau conectate non-stop la programele lui favorite. Peretele cu valuri transmitea programul dedicat numai ştirilor, cel cu avalanşa – emisiuni de divertisment, din pădurea ecuatorială se auzeau comentariile meciurilor de fotbal, iar dintre pereţii mânăstirii răzbăteau false acorduri de manele. Televizoarele se activau sonor atunci când se aşeza pe unul dintre fotolii sau pe partea corespunzătoare a canapelei circulare.
Pe jos, pe parchetul lamelar, se aflau câteva blănuri aruncate într-o neglijenţă studiată, iar din şemineul fals ce arunca nişte îndoielnice flăcări electronice răzbătea în încăpere o căldură controlată de computerul central al casei.
Pe pereţi erau o grămadă de tablouri din piele ce alternau cu reproduceri după mari maeştri. Dacă vom mai adăuga veioza cu ceas ce vântura tot timpul nişte apă şi cei doi câini de porţelan ce străjuiau intrarea în living avem imaginea completă a acestuia. Celelalte camere respectau aproape identic modul de gândire a proprietarului: paturi cu apă în dormitoare, sistem audio în sala de baie şi o mică piscină cu valuri, amplasată la etaj în faţa unor ferestre imense, concepute pentru a putea admira brazii din depărtare.
Cu atâţia bani băgaţi în dotările interioare, Cornel fusese precaut. Înregistrase casa pe numele băiatului cel mare, din căsătoria anterioară, ce nu deţinea o funcţie atât de importantă ca el pentru a fi luat în vizor, putând astfel să doarmă liniştit. Evident, Ana nu ştia nimic de aceasta şi nici nu avea de gând să-i spună vreodată.
Ajunşi la Predeal, terminaseră destul de repede „ostilităţile” şi apoi o plimbase pe Nuţi prin toate încăperile. Era extaziată şi se arunca precum un copil prin toate paturile. Turul vilei se sfârşise printr-un „plonjon” în piscina de la etaj.
Seara, în faţa unei sticle de whisky, începuseră să discute despre servici.
- Ce părere ai tu, Nuţi, despre Directorul economic?
- Măi Cornele, ca să-ţi spun sincer nu prea îmi place!
- De ce?
- Am senzaţia că este un om periculos. Dacă vorbeşte ceva despre banii ăştia băgaţi aici? Nu îţi dai seama în ce belea intrăm?
Directorul nu îi spusese niciodată lui Nuţi despre ingineriile lui financiare. Dacă într-o bună zi va găsi o alta „mai proaspătă” şi va trebui să renunţe la „serviciile” ei?Nu i-ar fi convenit să fie şantajat sau măcar să ştie că este cu sabia lui Damocles deasupra capului. De unde oare ştia? Sau poate îl testa...
- Ce să vorbească, Nuţi? Aici sunt toate economiile mele de o viaţă. Ştii doar cât am muncit mereu şi că am fost tot timpul în funcţii de conducere bine plătite!
- Hai Cornele, lasă vrăjelile astea! Cred că nici Ana nu te-ar crede! Dar ce mă interesează pe mine de unde ai scos atâta bănet? Dacă provin din economii sau din clubul ăla mai puţin contează, important e că avem şi noi un cuibuşor de nebunii, continuă ea plimbându-şi privirea cu subînţeles, aşa cum numai femeile o pot face.
Atunci când era „luat tare”, Directorul se inhiba.De obicei, era un tip autoritar ce nu admitea nici cea mai mică opoziţie. În copilărie, avusese un tată dur ce îl pedepsea adesea pentru aproape orice. Fusese un tip frustrat de orice bucurie a primilor ani, iar apoi a adolescenţei. Nu era lăsat la joacă decât după ce îşi termina lecţiile şi, adesea, privea cu jind pe fereastră către toţi colegii ce locuiau în acelaşi cartier, cum se agitau în jurul unei mingii sau cum alergau pe jos sau cu bicicletele.Nu avusese niciun prieten, iar situaţia avea să continue până la bătrâneţe. Adolescenţa îl prinsese şi tot aşa trecuse fără ca măcar odată să simtă sărutul unei fete sau măcar o mânuţă fragilă abandonată o clipă în ale lui.
Odată cu vârsta şi cu poziţia socială, dobândită mai mult sau mai puţin corect, încercase să recupereze prin mijloacele sale proprii toţi acei ani pierduţi.
Îşi alesese prietenii numai dintre subalternii obedienţi astfel că la fiecare petrecere era vioara întâi, toţi cei prezenţi râzând în hohote sau căzând într-o tristeţe adâncă după fiecare cuvânt pe care-l rostea.
Pe plan sentimental, lucrurile evoluaseră oarecum asemănător. Se căsătorise destul de devreme cu Maria, o fată de la ţară, frumoasă din cale afară şi care îi îndeplinea docilă orice dorinţă. Nu depăşise studiile gimnaziale, dar era bine crescută şi o gazdă perfectă atunci când un oarecare îi trecea pragul casei. După câţiva ani, se născuse Andrei şi simţise pentru prima dată în viaţă că realizase ceva concret.
După ce fusese numit Director al unei întreprinderi mărunte, divorţase de Maria. Începuse să fie invitat pe la diverse manifestări unde era musai să fie prezentă şi soţia.Îi era ruşine cu ea atunci când aceasta vorbea numai de treburi din ale casei, cu toate că el insistase, de la început, ca să nu se angajeze nicăieri şi să se dedice total familiei. După câteva luni, se căsătorise cu Ana – absolventă a unui institut de subingineri. Povestea se repetase aproape identic. După ce îl avu pe Virgil – băiatul cel mic – îi propuse acesteia să renunţe la servici. Ana era o femeie aprigă dar, pentru bunul mers al căsniciei, acceptă. Cornel devenise între timp Director General al unei mari unităţi economice şi parcă-parcă nici Ana nu mai era la înălţimea sa. Se resemnase însă, mai ales că divorţul la acel nivel nu „dădea bine”. În acea perioadă ca şi întotdeauna, devenise de bon ton să ai o amantă dacă nu chiar două. Cu cât erau mai multe, cu atât poziţia printre partenerii de afaceri era mai respectată. Uneori, amantele căpătau şi o poziţiesemi-oficială. Şefii le luau cu ei la tot felul de recepţii, iar soţiile ştiau de existenţa acestora dar, în cele mai multe cazuri, închideau ochii pentru liniştea şi „bunul mers” al familiei.
Cornel nu făcuse nici el excepţie. Fiind inhibat, avusese oarecare greutăţi la început. Încercase să ademenească peuna-alta prin tertipuri masculine ieftine, dar nu avusese succes. Într-o zi, avusese chiar surpriza de a primi o replică destul de tare de la o secretară: „Domnule, atunci când m-am angajat aici am crezut că aveţi capul pe umeri şi nu în altă parte!”
Se înroşise rău de tot şi băgase coada între picioare. Evident, a doua zi, găsise un pretext oarecare şi o concediase pe biata femeie.
Îl urmărise mult timp acea replică dură şi devenise oarecum complexat. Pe la partidele de şpriţ cu partenerii tradiţionali de afaceri era luat des „peste picior” cu afirmaţii de genul: „Ce-ţi mai face soţia, dragă Cornele?”, în timp ce ei se odihneau cu mâna pe genunchiul amantei momentului.
Depăşise acel moment critic în stilul ce avea să-i devină caracteristic. Căutase insistent prin toate compartimentele instituţiei şi se uitase cu interes prin dosarele de la „Personal” ale femeilor vizate. Într-o zi, o găsise pe Bianca – femeie liniştită ce lucra la Casierie. O chemase la el şi o descususe cu privire la situaţia ei familială. Bianca era divorţată şi avea un copil. Nu primea pensie alimentară întrucât fostul soţ plecase fraudulos peste graniţă, drept care o ducea foarte greu.Îi mărturisise directorului că era tare mulţumită de locul actual de muncă deoarece astfel, putea să-şi ţină copilul la şcoală în bune condiţiuni. Într-o după-amiază, în timp ce marea majoritate a salariaţilor plecaseră acasă, o chemase la el. Femeia lucrase în tura de după-amiază şi fusese convinsă că era o problemă de servici. Cornel băuse pe nerăsuflate două pahare de whisky şi atunci când Bianca intrase în birou se năpustise asupra ei. Nu avusese curaj să-l reclame mai ales că ştia ce influenţă avea peste tot. Momentul acela avea să se repete la intervale din ce în ce mai dese. Salvarea Biancăi venise după câteva luni, atunci când o altă angajată preluase ştafeta în condiţii aproape identice.
Nuţi fusese un caz special şi, probabil din această cauză, relaţia dura de atâta timp. De când se angajase, femeia îl aţâţa încontinuu, dar exact atunci când „evenimentul” avea mari şanse ca să se producă, Nuţi ieşea din scenă sub un pretext oarecare. Devenise obsedat de ea. O visa noaptea şi îi vorbea laudativ chiar şi Anei despre ea. Nuţi căpătase un statut de idol. Toate proiectele importante şi cele mai delicate sarcini îi erau încredinţate. Salariaţii făceau pronosticuri, ba unii dintre ei ajunseseră ca să şi parieze pe momentul în care va ceda Nuţi. Trecuseră multe luni şi entuziasmul începuse să scadă. Toată lumea credea că această situaţie va dura la infinit.
Într-o zi, cam pe la începutul lucrărilor la vila din Predeal, Directorul intră radios pe poarta întreprinderii.
- Salut Costică, ce mai faci? îi spuse zâmbitor portarului ce îl aştepta cu uşa deschisă.
- Bine, domnule director, îi răspunse convenţional acesta, dar difuză pe dată ştirea: „În sfârşit, Nuţi a picat!”
Problema devenise aproape una personală a fiecăruia. Se săturaseră de atâta aşteptare şi fiecare fusese lovit în amorul propriu. Bărbaţii suferiseră din faptul că un semen de-al lor nu era în stare să ducă la capăt o „sarcină” atât de importantă, iar femeile, deoarece simţul acela suplimentar al lor cum că Nuţi este o femeie uşoară era serios zgâlţâit.
Pentru mulţi, începând din acel moment, Nuţi devenise cel de-al doilea director. De multe ori, o aprobare verbală a acesteia pentru vreo lucrare sau un proiect era echivalentă cu sarcinile scrise trasate de Director.
În fapt, situaţia era delicată şi complexă. Directorului îi convenea ca Nuţi să dea o serie de aprobări, deoarece în cazul în care ceva ar fi ieşit prost ar fi găsit uşor ţapi ispăşitori: fie cel ce semna efectiv documentaţiile, fie în cel mai rău caz chiar Nuţi... Pe de altă parte, femeii îi convenea de minune această stare duplicitară. Căpătase o putere foarte mare în instituţie, iar dacă lucrurile nu s-ar fi desfăşurat conform aşteptărilor, ea nu putea fi niciodată învinuită de autorităţi deoarece nu semna nimic oficial. Astfel, întreprinderea mergea de pe o zi pe alta, mai bine sau mai rău, dar în orice caz într-o totală lipsă de responsabilitate.
În acea zi, la Predeal, discuţia continuase despre Directorul tehnic „ce folosea suspect de multe materiale la lucrările întreprinderii”, despre Şefa Personalului care acorda cu „prea multă largheţe sporuri salariale”, urmând firesc toate celelalte sectoare...
Singura persoană despre care Directorul avea o părere bună era Adjunctul. De la bun început, dinaintea numirii pe post, avusese cu el o discuţie lămuritoare în care stabiliseră, foarte clar şi în detaliile cele mai mărunte, atribuţiunile fiecăruia. Adjunctul putea da orice dispoziţie, putea lua măsuri arbitrare, avea chiar voie să şi ocolească legea cu două clauze esenţiale: orice aspect financiar era adus la cunoştinţa şefului direct, adică a lui, iar cheltuielile de orice nivel trebuiau „în general” să aibă neapărat aprobarea sa. Singurele excepţii apăreau atunci când o parte din finanţele firmei se deplasau discret, dar sigur, către destinaţii montane. În acele momente, Directorul făcea o „criză” şi striga cu o revoltă ce-i venea din adâncul... buzunarului:
- Numai eu muncesc în instituţia asta! Chiar şi un amărât de ordin de plată tot eu trebuie să-l semnez? Directorul economic ce face? Cheamă-l la mine, imediat!
În mod normal şi logic (pentru vremurile acelea de mult trecute, dar din nou prezente şi inerent viitoare) Directorul economic pleca fruntea şi semna docil.
A doua clauză în colaborarea lor fructuoasă era ca niciodată să nu-i râvnească fotoliul...
Şedinţa din acea zi continuă furtunos:
- După cum ştiţi, am fost la Bucureşti. Personal, domnul Ministru mi-a adus la cunoştinţă că a fost informat de o serie de nereguli care se petrec în unitatea noastră. Nu-mi venea să cred ochilor, iar urechile mele parcă nu vroiau să audă atunci când domnul Ministru mi-a spus: „Se fură ca-n codru în instituţia dumitale, domnule director!” Vă daţi seama domnilor că am negat toate acuzaţiile! Mi-a ordonat însă, nu foarte convins că voi reuşi să redresez lucrurile, ca să remediez această situaţie. În caz contrar, mi-a comunicat că va închide unitatea noastră şi va transfera toate atribuţiunile noastre precum şi lucrările începute, colegilor noştri din judeţul limitrof. Puteţi accepta aşa ceva? Spuneţi, vreţi să rămâneţi fără locuri de muncă sau tăiem de astăzi răul din rădăcină?
- Cum să rămânem fără servici domnule director? Trebuie să luăm măsuri imediat! interveni şi Adjunctul.
- Aşa este şi voi începe chiar de acum! Domnule director economic, ce ne puteţi spune despre faptul că un club, ca acela pe care am auzit că l-aţi construit, a costat cât un cazinou?
- Domnule Director, bâigui împricinatul, dar ştiaţi de lucrările de construcţie ale acestui club...
- Cine, eu? Cum poţi să minţi tovarăşe în halul ăsta?
Atunci când se enerva, revenea la vechiul vocabular din perioada comunistă.
- Ştiţi foarte bine şi dumneavoastră, mai ales dumneavoastră, unde s-au dus banii!
În timp ce se congestiona la faţă, urlă:
- Adu-mi imediat toate actele financiare ale clubului!
Întors după câteva minute, directorul economic îi puse în faţă, pe birou, un vraf de devize şi facturi.
- Spune directore, unde vezi tu semnătura mea? Spune, unde? urlă trântind maldărul de acte fără ca măcar să arunce o privire peste ele...
- Păi, ştiţi...
- Da, ştiu! Uite aici decizia de desfacere a contractului tău de muncă!
Nuţi îi pregătise din vreme toate actele necesare desfăşurării şedinţei printre care se găseau, la loc de cinste, şi câteva deosebit de grele.
- Acum, dumneata, domnule Ştefan! i se adresă el directorului tehnic.
- Bănuiesc că e vorba despre lucrarea aceea de acum câteva luni, nu? încercă acesta tactica recunoaşterii greşelii.
- Aha, ştii deci! Înseamnă că ai făcut-o cu bună ştiinţă!
- Da, Cornele! Pentru casa ta am făcut-o şi nici măcar nu aştept să mă dai afară, deoarece plec eu de bună voie.
- Impertinentule! apucă să strige Directorul în urma uşii trântite.
Urmară birourile Personal, Contabilitate şi Aprovizionare...
În sală mai rămăsese numai Adjunctul.
- Ce facem acum, măi Costică? îl întrebă Directorul.
- Cum adică?
- Trebuie să promovăm noi şefi în locul nemernicilor ăstora!
- La cine te-ai gândit?
- Păi, de exemplu, la Personal aş pune-o pe Nuţi. Ştii ce influenţă are şi ce corectă este...
- Mai departe?
- Ca director economic l-aş pune pe fiu-meu, pe Andrei. Ai văzut ce treabă bună face la serviciul financiar!La Aprovizionare aş aduce-o pe nepoată-mea Vasilica, iar la Contabilitate pe prietena lui Andrei care tocmai a terminat facultatea acum şi am înţeles că e o fată excepţională.
- Foarte bine, spuse Adjunctul. Dar la Tehnic pe cine pui?
- M-am gândit că pe tine! Vezi doar că, practic, nu am nevoie de director adjunct. Nu ai remarcat astăzi că pot să conduc singur orice instituţie? Cred că aş putea face acelaşi lucru şi cu un oraş, ba nu, cu un judeţ. De fapt, cred că şi o ţară aş putea guverna la fel de bine! termină el discursul într-un delir paranoic.
- Ai dreptate, Cornele! Un singur post a rămas descoperit totuşi...
- Care? întrebă mirat Directorul
- Al tău, Cornele!
- Ha, ha, ha! Să nu-mi zici că ăştia m-au numit ministru! Ha, ha, ha!
- Nu te-au numit din fericire! În timp ce tu erai plecat cu Nuţi la vila ta din Predeal, a avut loc un control inopinat al Ministrului în urma unei sesizări făcute de...
- Ceee, ai înnebunit? Ce tot spui acolo? Ce vilă? Ce Nuţi? Ce Predeal? urlă el. Te dau şi pe tine afară acum! Pleacă imediat din birou, din întreprindere, din oraş!
- ...Nuţi, continuă Adjunctul imperturbabil. Plănuisem de multă vreme să te dăm jos, dar nu ştiam cum. Nuţi a venit cu ideea de a te lua din instituţie pentru câteva zile, astfel încât organele de control să-şi facă nestingherite datoria.Au descoperit o fraudă de câteva zeci de miliarde în ultimii ani şi chiar dacă documentele te acoperă, vreau să îţi comunic faptul că în această perioadă ai fost filmat şi monitorizat în permanenţă. Toate ordinele tale sunt înregistrate pe câteva zeci de casete video şi depuse acum la Procuratură. Mai mult, mai ştii atunci când ai semnat ca primarul o serie de acte privind regulamentele de funcţionare ale societăţii? Nu-ţi păsa pentru că ştiai că nu o să le respecţi! Erau copiile tuturor fărădelegilor pe care le-ai făcut! Între timp, tot ce au semnat ceilalţi a fost distrus şi a rămas peste tot doar semnătura ta, numai a ta, spuse răsfoind maldărul de pe birou.
În timp ce uşa se deschidea şi în încăpere intra un agent de poliţie cu un mandat de arestare în mână, Cornel – fost director – putu să vadă, în anticameră, cum Nuţi şi toţi cei demişi aşteptau zâmbind şi tolăniţi confortabil pe canapea, ultimul gong...