04 mai 2007

BALCONUL APUSULUI DE SOARE


Singura bucurie a Mariei rămăsese, de câţiva ani încoace, privitul din balcon...
Rămăsese văduvă de tânără. Ticu, bărbatul ei, nu fusese nici mai bun, dar nici mai rău ca alţii.
Se căsătorise de tânără. Avea numai 16 ani când Ticu venise s-o ceară de la părinţi. Pe vremea aceea, fata era „piatră în casă”, astfel încât nu şovăiseră nicio clipă. Peste numai trei luni era căsătorită şi aştepta deja primul copil. Intrase în viaţă repede, ca mai toate fetele de-o seamă cu ea.
Anii care urmaseră fuseseră dedicaţi creşterii celor patru copii, veniţi pe lume unul după altul, anual, cu o precizie de ceasornic.
Munciseră mult, ea şi cu Ticu...
Fiecare lucruşor din casă avea povestea lui şi, mai presus de orice, fusese obţinut cu multă, multă trudă.
De la început, îşi împărţiseră sarcinile. Ticu, după ce urmase cursurile serale ale facultăţii, devenise inginer agronom. Pleca dimineaţa, când soarele încă mai lâncezea în alte emisfere şi venea noaptea târziu atunci când luna îşi cerea tributul de visare. Dar parcă aveau ei timp de romantisme?
Ea rămăsese acasă. Concepţia veche despre viaţă, a lui Ticu, era că „muierea trebuie să stea acasă şi să se ocupe de copii”. Încercase odată, doar o singură dată, să-i sugereze că ar fi bine să muncească şi ea, undeva...
- Poate o să ne ajungem şi noi cu banii ceva mai bine, măi bărbate, îi spusese prinzându-l într-un moment de bună dispoziţie.
- Poate peste cadavrul meu Mărie. Nu mai eşti mulţumită de viaţa pe care o duci? Doar ţi-am spus, eu nu sunt ca alţii, o să am grijă de tine până la sfârşitul zilelor mele!
Nu ştia amărâtul că acela, sfârşitul, era atât de aproape.
Rămăsese deci, văduvă de tânără.
Copiii erau încă la şcoală şi făcu eforturi supraomeneşti ca să-i crească bine. Trăiau numai din pensiile de urmaş, iar ea reuşise să-şi ia o slujbă ca femeie de servici în blocul unde locuiau. Câte o cucoană o mai chema din când în când ca să o ajute la curăţenie şi atunci făcea un adevărat festin. Le cumpăra copiilor câte o portocală sau o banană, având un sentiment de aleasă mană cerească.
Anii trecuseră, iar copiii plecaseră, rând pe rând, pe la casele lor.
Deveniseră foarte ocupaţi şi treceau pe la ea din ce în ce mai rar. De fiecare dată, o întrebau: „Dacă ai nevoie de ceva mamă, spune-ne şi o să te ajutăm!” Cum ar fi putut însă, să le ceară ceva lor? Ea îşi „trăise traiul” şi nu mai aştepta acum decât...
Într-o zi, pe la prânz, ieşi în balcon pentru a pune nişte rufe la uscat. Locuia la etajul I, iar în faţa ferestrelor sale, mai mulţi locatari amenajaseră un mic părculeţ. Câteva bănci, două balansoare pentru copii şi vreo trei-patru copaci spărgeau monotonia atâtor şi atâtor blocuri hidoase. Prinsă mereu cu treburile casei nu observase colţul de rai aflat chiar sub ferestrele sale.
Poate fusese dintotdeauna acolo sau de-abia se născuse...
În acea zi, doi îndrăgostiţi şedeau îmbrăţişaţi pe una din bănci. Îşi spuneau cuvinte duioase, cum de mult nu mai auzise. Vedea tot felul de mizerii la televizor şi, până acum, aproape fusese convinsă de faptul că dragostea nu mai era decât o amintire lăsând locul sexului, violenţei, drogurilor...
Se aşeză pe un scăunel, discret, ascultând vorbele duioase. Ar fi trebuit să-şi aducă aminte de tinereţea ei, dar aceasta nu existase. O luase prea din pripă cu viaţa şi uitase de visare...
Tânărul începuse să-i povestească fetei despre nişte meleaguri mirifice în care o va duce într-o bună zi. Auzea despre munţi, despre cabane pierdute printre brazi şi încercasă-şi imagineze cum ar arăta cei doi la lumina caldă a unui şemineu.
Nu plecase niciodată din oraş. Vai, uite cum uitase...
După vreo zece ani de căsătorie, mersese cu Ticu la ferma unde lucra, la vreo treizeci şi ceva de kilometri de oraş şi petrecuse Revelionul cu o parte din colegii lui de servici. Fusese minunat. Dansaseră şi cântaseră până dimineaţa.
Din acel moment, de câte ori dorea să se raporteze la un moment fericit din viaţa ei, se juca, într-o complicitate duplicitară, cu sine însăşi. Orice ar fi căutat şi oricât ar fi evitat, până la urmă acel moment referenţial căpăta un nume, mereu acelaşi: Revelionul.
Tinerii plecaseră. Maria se întrebase, cu o uşoară nelinişte, dacă se vor mai reîntoarce.
Într-adevăr, a doua zi, povestea continuă...
Trecuseră mulţi ani de atunci. Cei doi se căsătoriseră şi locuiau tot în apropiere. Veneau acum, în acelaşi parc, cu un prichindel năzdrăvan ce reuşea, de fiecare dată, să le umple sufletele de bucurie.
Maria începuse să trăiască pentru ei. Se creease între ea şi tineri o complicitate inedită. Aceştia se prefăceau, de ani de zile, că nu o observă, respectându-i atât bătrâneţea, cât şi indiscreţia, iar Maria se ascundea cu grijă pe scăunelul ei, adăpostită de umbra balconului.
Dacă un oarecare ar fi privit-o pe bătrână, ar fi ştiut, implicit, ceea ce se petrecea sub balconul acesteia. Mimica feţei orchestra invizibil dialogul, acum al celor trei.
Într-o dimineaţă, dinspre fereastră se auzi un zgomot asurzitor. O echipă de la Primărie venise să taie copacii cei falnici din faţa balconului. Cineva, nu se mai ştia cine, constatase că aceştia erau un pericol pentru locatari. La ultima furtună se desprinsese o crenguţă, iar dacă prin preajmă ar fi fost vreun copil cine ştie ce grozăvenie s-ar mai fi întâmplat...
Ordinul fiind dat, echipa se deplasase conştiincioasă pentru a executa lucrarea. Pe cât de greu crescuseră, atât de uşor fură doborâţi. Fiecare copac avea o istorie, iar odată cu el murea câte ceva din fiecare dintre cei ce se adăpostiseră sub coroana sa.
Lucrarea fiind repede terminată, sosi administratorul care constată că băncile şi balansoarele nu-şi mai au rostul.Le mută deci, la un bloc vecin, sub alţi copaci, dar mai ales sub alte balcoane.
Nu trecură decât două săptămâni şi justificarea tăierii copacilor veni, cum altfel, decât tot într-o dimineaţă.
Un buldozer îşi făcu apariţia şi, pe locul fostului parc, se născu un crater, fundaţie pentru ceva care avea să vie peste câteva luni.
Dacă ar mai fi ieşit vreodată în balcon, Maria, mai bătrână ca niciodată, ar fi putut privi luminiţele colorate ale unui Café Bar ce emitea discret şi non-stop frumoase melodii orientale adaptate plaiurilor mioritice...

Niciun comentariu: