N-a interesat, niciodată, pe nimeni, cine a avut ideea megalomanicei construcţii...
Pur şi simplu, într-o dimineaţă, Dictatorul convocase toată echipa sa şi comunicase solemn: “Vom începe construcţia celei mai mari şi fastuoase clădiri din lume!”
Toată lumea aplaudase, cu excepţia unuia, care, în dorinţă de afirmare, plusase: “De ce, Mare Conducător, cea mai mare din lume? De ce nu cea mai mare din Univers? Nu meriţi tu aşa ceva?”
Acesta rămase o clipă pe gânduri şi îşi spuse, în sine, că individul ar cam trebui promovat, deoarece are idei foarte bune, iar faima sa a depăşit, probabil, de mult graniţele acestei planete.
În tinereţea sa, Dictatorul fusese un om simplu. Lucrase undeva, pe un şantier popular, încă de la începutul unei grandioase construcţii ce nu avea să se termine niciodată. Nici nu ştia la ce anume lucrase... Sarcina sa era să transporte pământul săpat dintr-o imensă groapă, ce trebuia să servească la o fundaţie la fel de mare. Îl ducea într-un loc, ce devenise de-a dreptul un deal, cu un camion hodorogit, de care, însă, era tare mândru. Cine mai putea pune în funcţiune un transportor ce trebuia dat la casare acum zeci de ani?
Timpul trecuse, iar el îşi completase studiile la una din acele facultăţi muncitoreşti, în care, examenul de admitere consta în prezentarea certificatului de naştere pentru a demonstra că are origine sănătoasă. Se mândrea cu acest lucru şi relata, ce-i drept, întotdeauna parţial, acest lucru.
Tatăl său fusese un beţiv notoriu, iar mama, pentru a putea face faţă cheltuielilor casei, se ocupa de gospodăria chiaburului satului. Fusese tare frumuşică, dar, dintre cei patru fraţi ai săi numai el, cel mai mare, semăna cu ea. Era brunet, cu ochii verzi, dar cam mic de statură. Fraţii săi erau blonzi de parcă ar fi fost copiii chiaburului. Cu siguranţă, însă, că mama sa fusese o femeie virtuoasă... Din cauza beţiilor tatălui fuseseră foarte săraci. Atunci când se schimbase regimul, sărăcia devenise o virtute şi el ştiuse, ca nimeni altul, să speculeze acest lucru.
După terminarea facultăţii, devenise inginer constructor. Nu ştia mare lucru, dar învăţase, în spiritul vremii, un lucru deosebit de important: să vorbească ore în şir fără să spună nimic. Devenise directorul unei mari antreprize de construcţii, iar oamenii, credea el, îl apreciau în mod deosebit. Vorbea câte 3-4 ore la şedinţele săptămânale, întotdeauna convocate luni dimineaţa. Le relata întâmplări din tinereţea sa, toate având o morală, pe care, salariaţii, trebuiau să şi-o însuşească temeinic: “Înainte, tovarăşi, se muncea, era mare seriozitate, iar lumea se mulţumea cu puţin. Acum, toţi vreţi salarii mari, iar după cele zece ore de lucru plecaţi fără nici-o umbră de regret că aţi mai fi putut lucra...” Discursul continua în aceeaşi notă moralizatoare. Când şedinţa se termina, toţi se întrebau care fusese scopul acesteia... Cei mai zeloşi, însă, susţineau sus şi tare, că gândirea Şefului este deasupra lor, iar ei, în nimicnicia lor, nu pot pricepe toate învăţăturile transmise.
În acea perioadă, primise o locuinţă socială într-o casă naţionalizată, împreună cu alte şase familii. Avea o cameră, nu foarte mare, dar suficientă pentru nevoile sale. În fond, acasă venea doar ca să se culce. Nu se căsătorise niciodată, pentru că niciuna dintre femeile pe care le întâlnise nu se ridica, nici pe departe, la nivelul lui.
Anii trecuseră, iar el avansase politic. Fusese promovat, rând pe rând, ca şef la judeţului, ministru al construcţiilor, vicepreşedinte al ţării, iar, la decesul “subit” al fostului preşedinte, ajunsese în funcţia supremă.
Firea nu i se schimbase, iar el rămăsese acelaşi pilduitor de altădată...
Dictatorii nu se nasc, se creează...
Ei nici măcar nu sunt produsele unui regim...
Dictatorii sunt creaţia noastră!
Ei nu trebuie neapărat să conducă o ţară. Îi poţi întâlni şi la o banală întreprindere, într-un aşezământ de cultură sau, uneori, chiar în familie.
Avem, probabil, nevoie de dictatori. Dacă aceştia nu există, ne zbatem să-i creem!
La apogeul puterii acestora, ne aruncăm cu înverşunare asupra lor, parcă într-o revoltă interioară, necuprinşi însă de vinovăţie.
Îi distrugem, ştergem orice urmă, iar apoi, începem cu mai mult zel să căutăm un altul...
În acest mod se metamorfozase şi el...
La început, se înconjurase de foşti “aplaudaci”, pe care, cu timpul, îi înlăturase. Aceştia îi ridicau, obsesiv, aceleaşi osanale, până când deveneau plictisitori.
Era o adevărată întrecere, am putea spune un fel de campionat. Cine câştiga ediţia de laude deşănţate avea cele mai mari şanse de a promova...
Situaţia din ţară începu, deodată, să devină tot mai grea... Lumea nu mai avea cu ce să trăiască, mâncarea se găsea tot mai greu, frigul era tot mai prezent în case, iar chipul său (vai, ce mândru era de ochii săi...) împânzise orice loc, oricât de retras.
La început, acoliţii săi au încercat, de frica unor revolte, să-i sugereze o îmblânzire a condiţiilor de viaţă. S-a supărat, atunci, rău de tot. I-a dat afară pe toţi, pentru ca să vadă şi ei greutăţile prin care trece ţara.
Trebuiau făcute sacrificii. Mereu se găseau alte pretexte pentru acestea. Dacă nu existau motive, ele erau inventate.
Începuse să-şi scrie singur laudele, dar acest lucru îl epuiza. Nimeni nu mai avea capacitatea de a sesiza profunzimea gândirii sale şi capacitatea de a înţelege acţiunile pe care le declanşa.
În jurul său, pentru aparenţe, era acum o mână de oameni, numită Consiliul... Aceştia veneau, regulat, la şedinţe şi tot ceea ce aveau de făcut era să se aşeze pe scaun. După aceea vorbea el... De mult nu îl mai interesa dacă cineva era de acord sau nu cu părerile sale. Indiferent ce ar fi spus un “sinucigaş”, Dictatorul avea hotărârea luată...
În dimineaţa aceea, Dictatorul s-a gândit, după mulţi ani, că ar cam trebui să mai promoveze oameni. “Ia te uită ce idee extraordinară a avut ăsta...”
- Ştiam că veţi spune acest lucru, iar eu am încrederea că, într-adevăr, construcţia mea va fi cea mai grandioasă din Univers.
Planurile de construcţie demarară chiar dindupă-amiaza acelei zile. Fură convocaţi toţi marii arhitecţi ai ţării şi li se dădu termen ca, în maximum o lună, să se prezinte cu proiectele.
Rezultatele nu au întârziat să apară. După exact o lună, pe masa lui, erau peste o sută de proiecte.
Începu să se uite cu mare atenţie. Era pentru prima dată când trebuia să se concentreze atât de intens.
Primul proiect era o clădire pe câteva zeci de hectare, pe care, dacă o priveai din avion, aveai surpriza să vezi chipul Conducătorului. Era interesantă, dar oare cine avea curajul să treacă pe deasupra clădirii? “Nu, nu e bun ăsta!”
Alt proiect avea o faţadă care îl simboliza pe Marele Conducător vorbind mulţimii. Diferenţa de înălţime între el şi ascultători era cam de două ori. Ştia că este cam mărunţel de statură, dar, în toate ocaziile, i se construiau platforme pe care circula singur, iar suita şi auditoriul se aflau, undeva, jos, la mai mult de cinci metri. Îl enervă deci ideea şi rupse proiectul în bucăţele mici, mici de tot.
Continuă răsfoirea acestora şi, încet-încet, căzu pe gânduri...
“Oare nimeni din ţara asta nu este în stare să construiască o clădire pe măsura geniului meu?”
Ajunse la ultimul... Primul imbold fu acela de a-l arunca...
Rămase însă mut de uimire, dar şi de indignare...
Proiectul era o piramidă, lucioasă, din marmură neagră, de dimensiuni impresionante. Înălţimea sa era de fix o mie de metri. În interiorul acesteia, era o singură cameră, fără ferestre, aflată la o treime din înălţime, pe axa de simetrie a acesteia.
Chemă, de îndată, arhitectul, care aştepta, împreună cu ceilalţi, în anticamera sa.
- Măi desenatorule, tu îţi baţi joc de mine? Toată lumea mi-a prezentat proiecte, care mai de care mai fastuoase, iar tu îmi vii cu monstrul ăsta ce are o singură încăpere?
Arhitectul, simţi că trebuie să-şi joace cartea până la ultima. Dacă nu reuşea, era pierdut. Enervarea Marelui Conducător era similară cu, în cel mai bun caz, o condamnare pe viaţă... Trebuia să se justifice rapid, în două-trei cuvinte, ştiut fiind faptul că acesta nu avea răbdare mai mult de câteva minute.
- Mare Conducător, clădirea este o piramidă. Faronii, în antichitate, erau înmormântaţi în nişte construcţii gigantice, pentru acele perioade, tocmai pentru a fi conservaţi pentru posteritate. În 1950, francezul Antoine Bovis, fascinat de acest lucru, a descoperit însă că la o treime din înălţimea piramidei se petrec nişte fenomene ciudate. Toate organismele vii ce îşi găsiseră sfârşitul acolo, nu putrezeau, ci se mumificau. Au început, deci cercetări pe această temă şi s-au descoperit proprietăţi foarte interesante. Nu insist pe această temă, decât subliniind faptul că orice organism viu plasat în acel punct suferă un proces de longevizare. Prin urmare, Magnificule, clădirea aceasta poate face ca dumneavoastră să trăiţi mai mulţi ani decât orice locuitor al planetei. Am ales o singură cameră pentru că dumneavoastră sunteţi UNIC! Am ales această dimensiune impresionantă pentru că măreţia dumneavoastră, deşi nu poate fi egalată de nicio construcţie umană, o merită!
Dictatorul, pentru prima dată după mulţi ani, rămase cu gura căscată... Nu se aşteptase la aşa ceva...
Trecu repede peste momentul de uimire, nevrând ca să se observe ceva. Arhitectul sesiză însă şi îşi spuse în sinea sa: “Gata, este al meu!”
- Bine, măi desenatorule! Hai să vedem ce iese! O să începem construcţia, dar dacă la sfîrşit nu o să-mi placă să ştii că zilele îţi vor fi numărate.
Ţara intră în fierbere. Toţi muncitorii fură transferaţi de la locurile lor tradiţionale, iar inginerilor li se anulară toate proiectele la care lucrau.
Dictatorul se implică activ în realizarea grandiosului proiect. Mai întâi schimbă amplasamentul piramidei. Iniţial, arhitectul o gândise amplasată undeva, în marginea capitalei, acolo unde era un teren viran. Marelui Conducător nu îi plăcu ideea şi, după mai multe tentative, în care dărâmă cartiere întregi de locuinţe, se hotărî la un amplasament inedit. În centrul capitalei, se afla un deal de vreo două sute de metri înălţime, folosit, de locuitori, ca loc de agrement. Ideea îi venise, ca de obicei, într-o dimineaţă, atunci când se uita, aparent absent, pe fereastra biroului. „Dacă la cei o mie de metri aş adăuga înălţimea dealului, construcţia va părea mult mai grandioasă!” Chemă arhitectul şi îi transmise ordinul. Vârful dealului trebuia tăiat, iar ceea ce rămânea trebuia învelit, de asemenea, într-o marmură neagră. Construcţia trebuia continuată apoi de la baza mică a trunchiului de piramidă ce se năştea astfel.
În zadar încercă arhitectul să-i spună că proprietăţile piramidei se modificau. Camera nu ar mai fi fost situată la o treime din înălţime şi atunci totul devenea un monstruos edificiu fără niciun obiect.
Ideea prinsese rădăcini atât de adânci în capul Dictatorului încât, dacă nu ar fi avut totuşi nevoie de arhitect,l-ar fi împuşcat pe loc.
Lucrarea dura de aproximativ zece ani de zile. În acest timp, ţara ajunsese la limita sărăciei. Se semnalaseră cazuri de crime pentru mâncare, iar populaţia descreştea într-un ritm inimaginabil. Evident, toate acestea nu ajungeau la urechile Marelui Conducător. Cei care se revoltau, erau arestaţi şi duşi, ca prizonieri, la Şantier (aşa i se spunea, toată lumea ştiind despre ce este vorba). Uneori, forţele represive încurajau mici revolte, ba chiar le şi generau, tocmai pentru a putea face arestări. Era mult mai ieftin să lucrezi cu deţinuţi decât cu oameni obişnuiţi...
Starea de sănătate a Dictatorului începu, de la o vreme să se deterioreze. Nu prea mai avea poftă de mâncare, iar proiectul începuse să îl obosească din ce în ce mai mult. Vedea pe fereastra biroului cum clădirea se înălţa încet, parcă prea încet.
Chemă diriguitorii lucrării şi le dădu ordin ca, în maximum trei luni, lucrarea să fie terminată. Mobilizarea fu generală. Femei şi copii fură aduşi pe Şantier. Copiii cărau găleţi de apă, iar femeile amesteceau lianţii pentru placarea cu marmură.
După exact trei luni, Construcţia era terminată...
Dictatorul fu invitat să pună ultimul bloc de beton, pe care era lipită o placă de marmură, gigantică, pe care scria: “Veşnicia îl aşteaptă pe Marele Conducător”. Blocul era la capătul scărilor ce duceau către camera unde va locui El.
Se construise un dispozitiv acţionat printr-un buton, ce deplasa blocul de beton şi îl etanşa în corpul piramidei.
În sunet de fanfare, se duse în capul scărilor, ce emanau o lumină ciudată şi apăsă pe buton. În acel moment, blocul începu să se deplaseze uşor, iar o muzică, căreia nu îi desluşea versurile, începu să se audă din interiorul clădirii. Blocul se etanşeiză, iar Dictatorul avu, în sfârşit, un sentiment de împlinire. Gata, lucrarea se terminase! Locuia în cea mai mare clădire din Univers. El locuia!
Avu o străfulgerare de moment. Oare cum va ieşi din această clădire? Nu vedea nici-un mâner, nici-un dispozitiv de acţionare. Da, chiar, a cui acţionare? Realiză faptul că nu era nici-o uşă prin preajmă... Poate o fi ceva în camera sa...
Se uită la treptele din faţa sa şi începu să le urce.
Auzea acea muzică stranie, dar nu reuşea să distingă decât crâmpeie dintr-un mesaj repetat obsesiv: “Cel mai mare ...tor a ...it!”.
- Aha, “Cel mai Mare Conducător a reuşit!”. Iată, asta e o adevărată surpriză pentru mine...
Paşii începură să urce treptele din ce în ce mai greu. Erau peste trei mii...
Suflul i se îngreunase, iar muzica devenea din ce în ce mai clară, dar tot nu putea să desluşească versurile.
În fine, în faţă-i apăru o uşă imensă de metal. Aceasta începu să se deschidă uşor, probabil acţionată de vreo celulă fotoelectrică amplasată pe scară.
Mai avea două trepte...
Versurile melodiei se limpeziră odată cu deschiderea uşii.
“Cel mai mare dictator a murit!”
Ultima treaptă, coincise cu atacul fulgerător de inimă.
În cădere, mai putu să vadă cum în pragul uşii era cadavrul putrezit al unui şobolan ajuns aici, ca şi el, poate printr-o pură întâmplare...
Pur şi simplu, într-o dimineaţă, Dictatorul convocase toată echipa sa şi comunicase solemn: “Vom începe construcţia celei mai mari şi fastuoase clădiri din lume!”
Toată lumea aplaudase, cu excepţia unuia, care, în dorinţă de afirmare, plusase: “De ce, Mare Conducător, cea mai mare din lume? De ce nu cea mai mare din Univers? Nu meriţi tu aşa ceva?”
Acesta rămase o clipă pe gânduri şi îşi spuse, în sine, că individul ar cam trebui promovat, deoarece are idei foarte bune, iar faima sa a depăşit, probabil, de mult graniţele acestei planete.
În tinereţea sa, Dictatorul fusese un om simplu. Lucrase undeva, pe un şantier popular, încă de la începutul unei grandioase construcţii ce nu avea să se termine niciodată. Nici nu ştia la ce anume lucrase... Sarcina sa era să transporte pământul săpat dintr-o imensă groapă, ce trebuia să servească la o fundaţie la fel de mare. Îl ducea într-un loc, ce devenise de-a dreptul un deal, cu un camion hodorogit, de care, însă, era tare mândru. Cine mai putea pune în funcţiune un transportor ce trebuia dat la casare acum zeci de ani?
Timpul trecuse, iar el îşi completase studiile la una din acele facultăţi muncitoreşti, în care, examenul de admitere consta în prezentarea certificatului de naştere pentru a demonstra că are origine sănătoasă. Se mândrea cu acest lucru şi relata, ce-i drept, întotdeauna parţial, acest lucru.
Tatăl său fusese un beţiv notoriu, iar mama, pentru a putea face faţă cheltuielilor casei, se ocupa de gospodăria chiaburului satului. Fusese tare frumuşică, dar, dintre cei patru fraţi ai săi numai el, cel mai mare, semăna cu ea. Era brunet, cu ochii verzi, dar cam mic de statură. Fraţii săi erau blonzi de parcă ar fi fost copiii chiaburului. Cu siguranţă, însă, că mama sa fusese o femeie virtuoasă... Din cauza beţiilor tatălui fuseseră foarte săraci. Atunci când se schimbase regimul, sărăcia devenise o virtute şi el ştiuse, ca nimeni altul, să speculeze acest lucru.
După terminarea facultăţii, devenise inginer constructor. Nu ştia mare lucru, dar învăţase, în spiritul vremii, un lucru deosebit de important: să vorbească ore în şir fără să spună nimic. Devenise directorul unei mari antreprize de construcţii, iar oamenii, credea el, îl apreciau în mod deosebit. Vorbea câte 3-4 ore la şedinţele săptămânale, întotdeauna convocate luni dimineaţa. Le relata întâmplări din tinereţea sa, toate având o morală, pe care, salariaţii, trebuiau să şi-o însuşească temeinic: “Înainte, tovarăşi, se muncea, era mare seriozitate, iar lumea se mulţumea cu puţin. Acum, toţi vreţi salarii mari, iar după cele zece ore de lucru plecaţi fără nici-o umbră de regret că aţi mai fi putut lucra...” Discursul continua în aceeaşi notă moralizatoare. Când şedinţa se termina, toţi se întrebau care fusese scopul acesteia... Cei mai zeloşi, însă, susţineau sus şi tare, că gândirea Şefului este deasupra lor, iar ei, în nimicnicia lor, nu pot pricepe toate învăţăturile transmise.
În acea perioadă, primise o locuinţă socială într-o casă naţionalizată, împreună cu alte şase familii. Avea o cameră, nu foarte mare, dar suficientă pentru nevoile sale. În fond, acasă venea doar ca să se culce. Nu se căsătorise niciodată, pentru că niciuna dintre femeile pe care le întâlnise nu se ridica, nici pe departe, la nivelul lui.
Anii trecuseră, iar el avansase politic. Fusese promovat, rând pe rând, ca şef la judeţului, ministru al construcţiilor, vicepreşedinte al ţării, iar, la decesul “subit” al fostului preşedinte, ajunsese în funcţia supremă.
Firea nu i se schimbase, iar el rămăsese acelaşi pilduitor de altădată...
Dictatorii nu se nasc, se creează...
Ei nici măcar nu sunt produsele unui regim...
Dictatorii sunt creaţia noastră!
Ei nu trebuie neapărat să conducă o ţară. Îi poţi întâlni şi la o banală întreprindere, într-un aşezământ de cultură sau, uneori, chiar în familie.
Avem, probabil, nevoie de dictatori. Dacă aceştia nu există, ne zbatem să-i creem!
La apogeul puterii acestora, ne aruncăm cu înverşunare asupra lor, parcă într-o revoltă interioară, necuprinşi însă de vinovăţie.
Îi distrugem, ştergem orice urmă, iar apoi, începem cu mai mult zel să căutăm un altul...
În acest mod se metamorfozase şi el...
La început, se înconjurase de foşti “aplaudaci”, pe care, cu timpul, îi înlăturase. Aceştia îi ridicau, obsesiv, aceleaşi osanale, până când deveneau plictisitori.
Era o adevărată întrecere, am putea spune un fel de campionat. Cine câştiga ediţia de laude deşănţate avea cele mai mari şanse de a promova...
Situaţia din ţară începu, deodată, să devină tot mai grea... Lumea nu mai avea cu ce să trăiască, mâncarea se găsea tot mai greu, frigul era tot mai prezent în case, iar chipul său (vai, ce mândru era de ochii săi...) împânzise orice loc, oricât de retras.
La început, acoliţii săi au încercat, de frica unor revolte, să-i sugereze o îmblânzire a condiţiilor de viaţă. S-a supărat, atunci, rău de tot. I-a dat afară pe toţi, pentru ca să vadă şi ei greutăţile prin care trece ţara.
Trebuiau făcute sacrificii. Mereu se găseau alte pretexte pentru acestea. Dacă nu existau motive, ele erau inventate.
Începuse să-şi scrie singur laudele, dar acest lucru îl epuiza. Nimeni nu mai avea capacitatea de a sesiza profunzimea gândirii sale şi capacitatea de a înţelege acţiunile pe care le declanşa.
În jurul său, pentru aparenţe, era acum o mână de oameni, numită Consiliul... Aceştia veneau, regulat, la şedinţe şi tot ceea ce aveau de făcut era să se aşeze pe scaun. După aceea vorbea el... De mult nu îl mai interesa dacă cineva era de acord sau nu cu părerile sale. Indiferent ce ar fi spus un “sinucigaş”, Dictatorul avea hotărârea luată...
În dimineaţa aceea, Dictatorul s-a gândit, după mulţi ani, că ar cam trebui să mai promoveze oameni. “Ia te uită ce idee extraordinară a avut ăsta...”
- Ştiam că veţi spune acest lucru, iar eu am încrederea că, într-adevăr, construcţia mea va fi cea mai grandioasă din Univers.
Planurile de construcţie demarară chiar dindupă-amiaza acelei zile. Fură convocaţi toţi marii arhitecţi ai ţării şi li se dădu termen ca, în maximum o lună, să se prezinte cu proiectele.
Rezultatele nu au întârziat să apară. După exact o lună, pe masa lui, erau peste o sută de proiecte.
Începu să se uite cu mare atenţie. Era pentru prima dată când trebuia să se concentreze atât de intens.
Primul proiect era o clădire pe câteva zeci de hectare, pe care, dacă o priveai din avion, aveai surpriza să vezi chipul Conducătorului. Era interesantă, dar oare cine avea curajul să treacă pe deasupra clădirii? “Nu, nu e bun ăsta!”
Alt proiect avea o faţadă care îl simboliza pe Marele Conducător vorbind mulţimii. Diferenţa de înălţime între el şi ascultători era cam de două ori. Ştia că este cam mărunţel de statură, dar, în toate ocaziile, i se construiau platforme pe care circula singur, iar suita şi auditoriul se aflau, undeva, jos, la mai mult de cinci metri. Îl enervă deci ideea şi rupse proiectul în bucăţele mici, mici de tot.
Continuă răsfoirea acestora şi, încet-încet, căzu pe gânduri...
“Oare nimeni din ţara asta nu este în stare să construiască o clădire pe măsura geniului meu?”
Ajunse la ultimul... Primul imbold fu acela de a-l arunca...
Rămase însă mut de uimire, dar şi de indignare...
Proiectul era o piramidă, lucioasă, din marmură neagră, de dimensiuni impresionante. Înălţimea sa era de fix o mie de metri. În interiorul acesteia, era o singură cameră, fără ferestre, aflată la o treime din înălţime, pe axa de simetrie a acesteia.
Chemă, de îndată, arhitectul, care aştepta, împreună cu ceilalţi, în anticamera sa.
- Măi desenatorule, tu îţi baţi joc de mine? Toată lumea mi-a prezentat proiecte, care mai de care mai fastuoase, iar tu îmi vii cu monstrul ăsta ce are o singură încăpere?
Arhitectul, simţi că trebuie să-şi joace cartea până la ultima. Dacă nu reuşea, era pierdut. Enervarea Marelui Conducător era similară cu, în cel mai bun caz, o condamnare pe viaţă... Trebuia să se justifice rapid, în două-trei cuvinte, ştiut fiind faptul că acesta nu avea răbdare mai mult de câteva minute.
- Mare Conducător, clădirea este o piramidă. Faronii, în antichitate, erau înmormântaţi în nişte construcţii gigantice, pentru acele perioade, tocmai pentru a fi conservaţi pentru posteritate. În 1950, francezul Antoine Bovis, fascinat de acest lucru, a descoperit însă că la o treime din înălţimea piramidei se petrec nişte fenomene ciudate. Toate organismele vii ce îşi găsiseră sfârşitul acolo, nu putrezeau, ci se mumificau. Au început, deci cercetări pe această temă şi s-au descoperit proprietăţi foarte interesante. Nu insist pe această temă, decât subliniind faptul că orice organism viu plasat în acel punct suferă un proces de longevizare. Prin urmare, Magnificule, clădirea aceasta poate face ca dumneavoastră să trăiţi mai mulţi ani decât orice locuitor al planetei. Am ales o singură cameră pentru că dumneavoastră sunteţi UNIC! Am ales această dimensiune impresionantă pentru că măreţia dumneavoastră, deşi nu poate fi egalată de nicio construcţie umană, o merită!
Dictatorul, pentru prima dată după mulţi ani, rămase cu gura căscată... Nu se aşteptase la aşa ceva...
Trecu repede peste momentul de uimire, nevrând ca să se observe ceva. Arhitectul sesiză însă şi îşi spuse în sinea sa: “Gata, este al meu!”
- Bine, măi desenatorule! Hai să vedem ce iese! O să începem construcţia, dar dacă la sfîrşit nu o să-mi placă să ştii că zilele îţi vor fi numărate.
Ţara intră în fierbere. Toţi muncitorii fură transferaţi de la locurile lor tradiţionale, iar inginerilor li se anulară toate proiectele la care lucrau.
Dictatorul se implică activ în realizarea grandiosului proiect. Mai întâi schimbă amplasamentul piramidei. Iniţial, arhitectul o gândise amplasată undeva, în marginea capitalei, acolo unde era un teren viran. Marelui Conducător nu îi plăcu ideea şi, după mai multe tentative, în care dărâmă cartiere întregi de locuinţe, se hotărî la un amplasament inedit. În centrul capitalei, se afla un deal de vreo două sute de metri înălţime, folosit, de locuitori, ca loc de agrement. Ideea îi venise, ca de obicei, într-o dimineaţă, atunci când se uita, aparent absent, pe fereastra biroului. „Dacă la cei o mie de metri aş adăuga înălţimea dealului, construcţia va părea mult mai grandioasă!” Chemă arhitectul şi îi transmise ordinul. Vârful dealului trebuia tăiat, iar ceea ce rămânea trebuia învelit, de asemenea, într-o marmură neagră. Construcţia trebuia continuată apoi de la baza mică a trunchiului de piramidă ce se năştea astfel.
În zadar încercă arhitectul să-i spună că proprietăţile piramidei se modificau. Camera nu ar mai fi fost situată la o treime din înălţime şi atunci totul devenea un monstruos edificiu fără niciun obiect.
Ideea prinsese rădăcini atât de adânci în capul Dictatorului încât, dacă nu ar fi avut totuşi nevoie de arhitect,l-ar fi împuşcat pe loc.
Lucrarea dura de aproximativ zece ani de zile. În acest timp, ţara ajunsese la limita sărăciei. Se semnalaseră cazuri de crime pentru mâncare, iar populaţia descreştea într-un ritm inimaginabil. Evident, toate acestea nu ajungeau la urechile Marelui Conducător. Cei care se revoltau, erau arestaţi şi duşi, ca prizonieri, la Şantier (aşa i se spunea, toată lumea ştiind despre ce este vorba). Uneori, forţele represive încurajau mici revolte, ba chiar le şi generau, tocmai pentru a putea face arestări. Era mult mai ieftin să lucrezi cu deţinuţi decât cu oameni obişnuiţi...
Starea de sănătate a Dictatorului începu, de la o vreme să se deterioreze. Nu prea mai avea poftă de mâncare, iar proiectul începuse să îl obosească din ce în ce mai mult. Vedea pe fereastra biroului cum clădirea se înălţa încet, parcă prea încet.
Chemă diriguitorii lucrării şi le dădu ordin ca, în maximum trei luni, lucrarea să fie terminată. Mobilizarea fu generală. Femei şi copii fură aduşi pe Şantier. Copiii cărau găleţi de apă, iar femeile amesteceau lianţii pentru placarea cu marmură.
După exact trei luni, Construcţia era terminată...
Dictatorul fu invitat să pună ultimul bloc de beton, pe care era lipită o placă de marmură, gigantică, pe care scria: “Veşnicia îl aşteaptă pe Marele Conducător”. Blocul era la capătul scărilor ce duceau către camera unde va locui El.
Se construise un dispozitiv acţionat printr-un buton, ce deplasa blocul de beton şi îl etanşa în corpul piramidei.
În sunet de fanfare, se duse în capul scărilor, ce emanau o lumină ciudată şi apăsă pe buton. În acel moment, blocul începu să se deplaseze uşor, iar o muzică, căreia nu îi desluşea versurile, începu să se audă din interiorul clădirii. Blocul se etanşeiză, iar Dictatorul avu, în sfârşit, un sentiment de împlinire. Gata, lucrarea se terminase! Locuia în cea mai mare clădire din Univers. El locuia!
Avu o străfulgerare de moment. Oare cum va ieşi din această clădire? Nu vedea nici-un mâner, nici-un dispozitiv de acţionare. Da, chiar, a cui acţionare? Realiză faptul că nu era nici-o uşă prin preajmă... Poate o fi ceva în camera sa...
Se uită la treptele din faţa sa şi începu să le urce.
Auzea acea muzică stranie, dar nu reuşea să distingă decât crâmpeie dintr-un mesaj repetat obsesiv: “Cel mai mare ...tor a ...it!”.
- Aha, “Cel mai Mare Conducător a reuşit!”. Iată, asta e o adevărată surpriză pentru mine...
Paşii începură să urce treptele din ce în ce mai greu. Erau peste trei mii...
Suflul i se îngreunase, iar muzica devenea din ce în ce mai clară, dar tot nu putea să desluşească versurile.
În fine, în faţă-i apăru o uşă imensă de metal. Aceasta începu să se deschidă uşor, probabil acţionată de vreo celulă fotoelectrică amplasată pe scară.
Mai avea două trepte...
Versurile melodiei se limpeziră odată cu deschiderea uşii.
“Cel mai mare dictator a murit!”
Ultima treaptă, coincise cu atacul fulgerător de inimă.
În cădere, mai putu să vadă cum în pragul uşii era cadavrul putrezit al unui şobolan ajuns aici, ca şi el, poate printr-o pură întâmplare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu