04 mai 2007

DÉJÀ VU


- Ştefane, ştii tu cu cine m-am întâlnit eu astăzi?
- Nu, dragă!
- Cu fosta mea colegă de bancă de la liceu – Vasilica. Ţi-am povestit parcă de ea, nu?
- Da, spuse plictisit bărbatul, de câteva ori.
- Hai măi, nu mai fi aşa de morocănos! Îţi spusesem că se mutase la Oradea după primul soţ. Astăzi, când am vorbit cu ea, mi-a mărturisit că după ce a divorţat acum cinci ani, s-a recăsătorit cu un tip de la noi din oraş. S-a mutat înapoi acum trei luni.
- Ce bine...
- Păi este, se prefăcu soţia că nu îi înţelese ironia, pentru că în seara aceasta ne-a invitat la ea acasă. Inaugurează apartamentul în urma terminării curăţeniei. Îmi închipui ce au muncit amândoi... Mi-a spus că atunci când l-a cumpărat era într-un hal de nedescris, dar acum l-au aranjat ca in Neckermann!
- De-abia aştept ca să-l văd, mai ales că deseară e meciul României din preliminariile Campionatului Mondial.
- Lasă, ştiam asta! Mi-a spus că şi bărbatu-său e înnebunit după fotbal. O să vă uitaţi amândoi, mai ales că ştii că televizorul nostru mai face figuri.
Acest lucru îl convinse pe Ştefan, chiar dacă nu foarte puternic.
Locuiau de peste treizeci de ani la primul nivel al unui bloc de patru etaje, într-unul din acele apartamente nedecomandate de trei camere. Reuşiseră, în timp, ca să-l amenajeze pe gustul lor. Ar fi vrut ca să-l schimbe cu altul mai spaţios, dar astea fuseseră mereu posibilităţile lor financiare, iar acum se obişnuiseră amândoi şi nu ar mai fi plecat nici în ruptul capului, chiar dacă ar fi avut cu ce...
Cum intrai în apartamentul soţilor Popescu, în faţă se afla bucătăria. Era tare neplăcut, pentru că în zilele în care doamna Elena – consoarta de o viaţă a lui Ştefan - pregătea mâncarea, un vizitator intempestiv avea surpriza, încă de la intrare, să adulmece mirosurile de ceapă, de varză murată sau mai ştiau ei ce...
În stânga, se afla dormitorul mic, transformat după plecarea copiilor la casele lor, în birou. Bărbatul îşi instalase acolo computerul, combina muzicală şi un mic televizor pentru a urmări câteodată, în linişte, meciurile Naţionalei, atunci când Elena era pasionată după vreo telenovelă. Drept în faţa uşii, biblioteca în care stăteau pe câte două-trei rânduri cărţi de o viaţă, citite şi păstrate pentru nu ştia cine – generaţia actuală citind din ce în ce mai rar – canapeaua aflată sub fereastră şi un fotoliu vechi pe care nu se înduraseră să-l arunce, completau mobilierul încăperii.
Revenit în hol, un vizitator oarecare trecea pe lângă cămara aflată în partea dreaptă, iar în faţă i se deschidea sufrageria. În stânga, se afla uşa ce dădea în balconul cu toate lucrurile inutile pe care toţi le strângem o viaţă şi pe care nu ne îndurăm niciodată să le aruncăm, iar drept înainte o nouă uşă ce conducea spre alte tărâmuri de explorat.
Mobila livingului – cum se numea acum modern bătrâna sufragerie - era una standard, compusă din clasica măsuţă de mijloc şi cele două fotolii ce o încadrau, între uşi – canapeaua, iar în diagonală, spre fereastră, măsuţa de televizor cu suport rotativ ce niciodată nu era folosit.
După ce părăseai sufrageria, intrai într-un hol mic de nici un metru pătrat, cu un rudiment de cămară în care se odihneau pantofii sau ghetele – după anotimp, eventual pungile de detergenţi şi alte câteva mărunţişuri. În faţă era baia – mică, fără aerisire şi cu pereţii veşnic mucegăiţi în pofida eforturilor doamnei Elena ce îi ştergea tot timpul cu clor.
În fine, în stânga, se afla dormitorul. Patul dublu şi şifonierul aşezat pe partea stângă a uşii erau singurele mobile ce puteau încăpea.
Acesta era spaţiul conjugal în care-şi ducea traiul familia Popescu.
Înainte de a pleca de acasă, având un sentiment straniu că se va plictisi de moarte în compania muierilor ce-şi vor depăna o mie de amintiri şi vor bârfi cel puţin la fel de mult, Ştefan se duse la frigider şi aruncă o privire rapidă pe rafturile de pe uşă. Avea nişte vin de Cotnari şi vreo jumătate de sticlă de coniac Alexandrion. Îi plăceau băuturile spirtoase, iar acesta era singurul acceptabil ca preţ, dar şi calitativ. Îşi turnă un păhărel şi-l aruncă repede pe gât deoarece Elena îi strigă, după ce o aşteptase o jumătate de oră peste timpul limită al plecării şi al răbdării:
- Hai Fănele, hai odată! Ştii că nu-mi place să întârzii! Li s-or fi lungit urechile de când ne aşteaptă...
Chemară un taximetru şi, în câteva minute, ajunseră în dreptul blocului unde locuia Vasilica.
Cele patru etaje, numărul de scări şi chiar culoarea uşor gălbuie îi dădură impresia lui Ştefan că s-a întors acasă.
- Haideţi măi fraţilor, mai aveam puţin şi vă dădeam dispăruţi! se auzi de la etajul al doilea vocea Vasilicăi.
- Da, chiar aşa, măi Fănică! S-au încălzit şi vinul şi coniacul, se auzi din spatele femeii o voce transformată rapid într-un fel de răpăială de vară ce ar fi vrut să sugereze un hohot de râs.
Ştefan se uită spre balconul unde cele două fiinţe le făceau cu mâna.
- Elena, presimt că o să fie un dezastru... Dacă tot m-ai adus la ăştia în vizită, măcar promite-mi că nu stăm mult. În cel mai rău caz, după terminarea meciului plecăm, da?
- Da, Fănele, promit!
- Oricum, ăsta văd că este deja prieten la cataramă cu mine cu toate că până acum câteva ore nici măcar nu ştiam de existenţa lui. Sper să nu mă mai şi îmbrăţişeze!
Pe când urcau scara, de la etajul al doilea deja se auzeau strigăte de îmbărbătare.
- Hai că mai aveţi puţin!
- Lenuţaaa, ce bine-mi pare că te revăd!
Ştefan nu apucă să se minuneze prea mult de faptul că muierile nu se mai văzuseră de vreo zece ore şi totuşi pentru ele părea că trecuse o veşnicie pentru că se trezi cu un ţucăit drept pe gură.
- Bine ai venit, Fănele! Hai, intră repede că avem o grămadă de treabă, îi ţipă în ureche, făcând în acelaşi timp cu ochiul grasul asudat ce i se înfăţişa privirilor.
Era mai rău de cât crezuse...
Grasul, ce răspundea la numele de Dănuţ cu toate că era cam de 4-5 Dan, dar nu la Judo ci la Sumo, îi spuse şoptit:
- Hai cu mine ca să lăsăm muierile cu trăncăneala lor. Am ceva special pentru tine!
În sfârşit, Ştefan reuşi să privească în jur. O bănuială vagă îi circulă o clipă prin minte.
- Câte camere ai Dane?
- Trei nedecomandate, dar insist şi chiar mă supăr dacă nu-mi spui Dănuţ!
- Bine-bine, Dănuţ!
Apartamentul era, din punct de vedere arhitectonic, identic cu cel al lui Ştefan. „Precis că biroul lui este aici în stânga”, se gândi Ştefan.
- Hai, intră, îi spuse Grasul împingându-l în direcţia aşteptată. Ştii tu ce am eu aici în birou? Un coniac excelent!L-am cumpărat special pentru întâlnirea cu voi!
„Acum nu că nu mi-ar place, dar sper să nu fie tot Alexan...”, îşi spuse în sine Ştefan, aproape cu voce tare.
- ...drion, continuă Grasul ca şi când i-ar fi ghicit gândul. Nu-i aşa că ţi-am făcut o surpriză?
- Fii sigur de asta!
Cele două păhărele se umplură pe dată şi, chiar dacă dispreţuia acest lucru, Ştefan îl aruncă dintr-o înghiţitură pe gât.
Începu să se uite în jur.
- Nu-i aşa că îţi place cum am aranjat camera?
- Da, foarte frumos! Să stăpâniţi sănătoşi apartamentul!
Pe partea dreaptă a uşii se afla un birou pe care trona un computer, o combină audio şi...
- Uite, vezi ce idee originală am avut? Mi-am pus aici un televizor ca, atunci când Vasilica se uită la telenovele (ştii, e moartă după ele) să pot vedea şi eu un meci de fotbal ca tot omul. Mă aşez în fotoliul ăsta, îmi iau vreo trei-patru berici şi trai neneacă!
- Da, îmi închipui...
- Vezi, atunci când ne-am mutat aş fi vrut să arunc vechitura asta, dar m-am gândit că astăzi nu se mai fac lucruri aşa de bune ca odinioară, aşa că iată-l, tocmai bun pentru şezutul meu!
Evident, în faţă, Ştefan putea admira o bibliotecă pe care se găseau destul de puţine cărţi, dar geniul lui Dănuţ rezolvase fericit problema. Lângă „Istoria literaturii române” a lui Călinescu, pusă culcată pe un raft, se găsea un globuleţ de sticlă din acela care atunci când se întoarce lasă să cadă nişte paricule în suspensie. Puţin mai departe se găsea „Istoria religiilor” a lui Eliade, flancată de un frumos peşte de sticlă arcuit ca într-un zâmbet la adresa ridicolului situaţiei şi un pescar chinez ce se uita neputincios la prada zeflemitoare.
De o parte şi de alta a canapelei „obligatorii” de sub fereastră se găseau două tablouri ieftine ce înfăţişau o corabie eşuată pe o stâncă pe care doar un elicopter s-ar fi putut sui şi o natură moartă cu un pepene roşu, tăiat direct pe masă, remarcabil prin mulţimea infinită de sâmburi.
- Ei, văd că ai rămas fără grai, spuse după câteva clipe de tăcere, prea scurte pentru Ştefan.
- Da, într-adevăr! Casa arată splendid, dar să ştii că cel mai mult mă impresionează ceasul de pe tăblia patului. Este o adevărată operă de artă!
- Vai, Fănele... Dacă ai şti ce greu l-am cumpărat!De mult îmi doream un ceas sub o fântână cu apă susţinută de Iisus pe cruce. Nu găseam şi pace! Când era Iisus nu era fântâna, când erau amândouă nu era ceasul şi tot aşa. În ziua când l-am văzut, am rugat-o pe vânzătoare ca să mi-l oprească pentru că n-aveam bani la mine. Norocul meu a fost că am luat un taxi şi m-am dus la un amic ce m-a împrumutat rapid din banii pe care-i ţinea de concediu. Dar acum, uite, cine mai are aşa ceva în casă?
- Într-adevăr, te invidiez, eşti unic, îi spuse Ştefan abţinându-se cu greu ca să nu râdă.
- Să vezi, Fănele, restul casei! Dar hai să mai bem un păhărel pentru că sigur femeile încă nu au trecut de clasa a IX-a cu amintirile!
Dădură rapid pe gât şi al doilea rând. Ieşiră în hol iar Ştefan, deja mai bine dispus, îi zise:
- Măi Dănuţe, nu cumva aici pe stânga este bucătăria?
- Da, ai ghicit! Iar în faţă este livingul nostru!
- Înainte de a intra, îi spuse Ştefan cu mâna pe clanţă, o să-ţi spun cum aş fi aranjat eu casa asta.
- Hai că m-ai făcut curios!
- Uite, după uşa asta aş amplasa o canapea cu sau fără ladă, în mijloc aş pune o măsuţă cu două fotolii, iar în faţă, în partea stângă aş pune o măsuţă de televizor.
- Eşti fantastic, Fănele! Păi tocmai aşa am aranjat-o! Dacă ai şti cât m-am sfătuit cu Vasilica mea şi câte variante am încercat. Dar, deh, tot noi bărbaţii avem imaginaţie...
În fine, după ce îl plimbă prin tot apartamentul, se reîntoarseră în „birou”.
- Hai să dăm drumul la televizor că începe meciul, spuse Grasul deja asudat de efortul pe care-l făcuse în plimbarea prin „vastul apartament”.
Aprinse televizorul. Imaginea era roşiatică şi aproape nu se distingea nimic.
- Ştii Fănele, am uitat să-ţi spun, dar ăsta cam face figuri! L-am cumpărat de la un Second Hand şi vreo patru ani n-am avut niciun fel de probleme cu el. Se pare însă că şi-a cam trăit traiul...
Buna dispoziţie a lui Ştefan se risipi pe dată. Doamne, cât aşteptase el meciul acesta!
În cele aproape două ore reuşiseră să audă cum „ai noştri” jucaseră extraordinar şi, ca niciodată, introduseseră de vreo trei ori mingea în poarta Olandei.
Pe la ora 11 noaptea, făcu o primă tentativă:
- Elena, nu îţi este somn?
- Vai Fănele, dacă ai sta aici cu noi ca să auzi ce a făcut Tanţa, aia din banca întâi de pe rândul de la fereastră, la majoratul lui Andrei...
- Cred că mi-ai povestit odată...
- Poate, dar constat că Vasilica ştie nişte chestii...
Ştefan se duse resemnat în „birou” unde după două ore se odihneau resemnate atât sticla de coniac, cât şi două fiole de Cotnari.
La plecare, Grasul era „terminat” şi nu mai avea nici un chef de ţucăială.- Vin’ ca să te pup Dănuţelule, că ai fost tare simpatic...

Niciun comentariu: