GETA

Dacă Lacul Sfânta Ana nu ţi-a intrat definitiv în suflet, obligându-te să revii mereu, descoperindu-i alte privelişti în nenumăratele lui conuri de strălucire, atunci ar putea fi punctul terminus al unei călătorii grele, dar întotdeauna meritate.
Era o zi capricioasă de vară, aşa cum numai acolo poţi întâlni. Dimineaţa adusese cu ea acea căldură montană, mereu proaspătă şi îmbietoare la scurte drumeţii.
Pe la prânz îşi făcuseră apariţia primii norişori, timizi, de parcă ar fi încercat să dea turiştilor, împrăştiaţi pe ici pe colo, semnalul adunării. „Hai, strângeţi-vă pe la cabanele sau corturile voastre! Ne vor ajunge din urmă părinţii, care nu sunt atât de paşnici ca noi” păreau să spună. Într-adevăr, în mai puţin de câteva minute se stârnise o vijelie contopind cerul cu muntele şi sufletele cu disperarea.
La fel de repede cum venise, aşa se şi terminase...
Soarele, atât cât îşi mai putea cere drepturile, se instalase triumfător şi aluneca încet spre vârfurile brazilor.
Pe la ora când toţi turişii din camping pregătesc masa de seară, o Dacie îşi făcu apariţia. Dacă la momentul în care citeşti aceste rânduri, tu cititorule nu vei şti cum arăta o Dacie, află că era un fel de autoturism în care, pe lângă tine şi soţie, mai puteau încăpea şi vreo trei copilaşi la care, obligatoriu, trebuia adăugată şi soacra inevitabilă. În plus, indiferent unde: în portbagaj, pe capotă sau printre picioarele pasagerilor aveau loc, întotdeauna, oricât de multe genţi, sacoşe, sticle şi alte lucruri atât de necesare când pleci în concediu. Maşina funcţiona în principiu pe bază de benzină, dar la fel de bine se descurca şi cu gasolină. Niciodată o Dacie nu fusese văzută trasă pe dreapta mai mult de cinci-zece minute. O bucăţică de leucoplast, o liţă bine plasată şi, de ce nu, un picior dat cu năduf, porneau „obiectul”.
La fel se întâmplă şi cu aceea. Din ea săriră, cu entuziasm, două fetişcane, aproximativ de vârsta majoratului. De pe „locul mortului” coborî o femeie frumoasă, cam de patruzeci şi ceva de ani, înaltă, subţire, puţin cam trecută pentru vârsta ei reală.
În timp ce „şeful” verifică frâna de mână, închiderea uşilor şi faptul că fumul de sub capotă se datora exclusiv încălzirii motorului, cele trei femei se apucară deja de lucru.
Un cort de patru persoane, saltele, saci de dormit, două scaune şi o măsuţă ieşiră la iveală din portbagajul care părea, în continuare, la fel de plin ca înainte.
În acest timp, Gigel, „personajul principal”, îşi instală scăunelul la vreo câţiva metri de amplasamentul viitor al cortului. Se uită în stânga şi în dreapta pentru a-şi cunoaşte vecinii, măcar aşa dintr-o privire. De o parte şi de alta erau numai familii incomplete.
În stânga, se afla un bărbat, destul de vârstnic ce, din momentul sosirii lui Gigel (pură coincidenţă), va aprinde un foc de tabără şi îl va întreţine până spre dimineaţă. Cele două fete ale lui vor dansa toată noaptea la discoteca încropităad-hoc lângă una din cabane. Din când în când, le va striga şi le va chema la culcare, în zadar însă...
În dreapta, „locuiau” o femeie şi doi băieţi. Tatăl nu va fi văzut decât spre miezul nopţii atunci când va binecuvânta, pe ritmurile unei melodii la modă acum vreo cincizeci de ani, virtuţile binefăcătoare ale Pălincii servite la una din cabane.
Gigel se duse la „bărbatul cu focul” şi spuse:
- Bună ziua, domnule! Nu vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi. Am o întrebare la dumneavoastră...
- Da, spuneţi...
- Pe la cabanele astea din jur, se găseşte apă minerală?
- Bineînţeles. Tot ce doriţi.
- Mulţumesc şi mă scuzaţi de deranj. Mi-am permis să vă întreb chiar dacă nu vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi...
- Nicio problemă, domnule dragă, îi replică bătrânul.
Gigel se aşeză tacticos pe scăunel. Începu să urmărească etapele de instalare a cortului şi, ca orice bărbat, dădu şi câteva sfaturi preţioase într-o atare situaţie.
- Geta, ai grijă cum baţi ţăruşii! Cristinel, vezi că salteaua nu e destul de umflată!
Cristinel, fata cea mică, bombăni ceva despre faptul că umflate suficient erau picioarele ei de când călca pompa prea mică pentru o saltea aşa de mare.
- Lenuţo, ai grijă să nu loveşti masa cu sacoşele alea!
La rândul ei, Lenuţa, fata cea mare a necunoscutului ce la rândul lui nu cunoştea pe nimeni, făcu o remarcă, de nimeni altcineva auzită, despre trântori şi indicaţii preţioase.
Cu atâta experienţă, căpătată în decursul multor ani de călătorii, femeile terminară treaba destul de repede...
Obosită, Geta se aşeză pe scaun. Fetele se aruncară, la rândul lor, pe iarba deasă şi mătăsoasă.
- Ai obosit Getuţo? întrebă el
- Da, măi Gigele! Sunt ruptă şi mă doare spatele de înnebunesc.
- De câte ori ţi-am spus, măi Geto, să nu mai munceşti atâta? Mai menajează-te şi tu! Nu vezi cum fac altele? Toată ziua se duc la coafor, la manichiură şi la aia, la „fitnis” şi nu se agită atâta ca tine!
- Da măi Gigele, ai dreptate...
Urmă o pauză de cinci minute în care admirară cu toţii peisajul ce se desfăşura sălbatic, dar şi chemător, în faţa lor.
- Cum te mai simţi Geto?
- Mai bine Gigele...
- Vreau să te rog ceva Getuţo...
- Spune dragă...
- Vrei să te duci tu la una din cabanele alea ca să cumperi nişte apă minerală? Le-aş trmite pe fete, dar dacă nu se descurcă...
- Bine Gigele, mă duc.
Geta făcu vreo cinci paşi înspre direcţia indicată. Cabanele nu erau decât la vreo două sute de metri distanţă.
- Geto, ia vino puţin încoace!
Femeia se întoarse docilă.
- Geto, te rog să ai grijă ca apa să fie rece. Spune-i vânzătoarei că este pentru mine!
- Aşa am să zic Gigele... Exact aşa o să zic...
După ce Geta se întoarse cu două sticle, aproape îngheţate, de apă minerală, îi mai aduse din portbagaj şi o butelcă de doi litri de vin. Se aşeză apoi, obosită, din ce în ce mai obosită...
- Getuţo, voi la ţară, înainte de a ne căsători noi, beaţi vinul din sticlă?
Femeia îşi aduse aminte că nu îi adusese niciun pahar. Deschise din nou portbagajul şi luă două, aşa pentru orice eventualitate.
- Să-ţi iei şi tu unul, draga mea!
- Mi-am luat deja Gigele...
- Ei, te-ai schimbat Getuţo... Mai ţii tu minte cum la început nici nu te atingeai de vin? Mă rugam de tine ore întregi. Uite-aşa îmi place de tine. Ştii că-mi place să beau şi eu un şpriţ, ca toţi bărbaţii, dar numai beţivii stau singuri cu sticla în faţă, continuă el.
După ce turnă în cele două pahare, ascunse cu grijă, sub scăunelul ce-l suporta şi el cu stoicism, sticla de Fetească albă de prin părţile Niculiţelului.
- Hai să trăim, îi spuse el Getuţei, în timp ce arunca licoarea pe gâtu-i însetat.
- Auzi Geto, dar de ce ţi-a luat atâta timp până te-ai reîntors de la cabană? spuse el dând glas unui gând lăuntric.
- Cum adică?
- Păi e la doi paşi de noi şi ai lipsit mai mult de zece minute.
- Am stat la coadă măi Gigele, erau două persoane înaintea mea.
- Geto, nu se leagă.
- Cum adică nu se leagă?
- Nu se leagă distanţa cu timpul. Ceva nu merge în această treabă!
- Bine Gigele, atunci să ştii că am fost cu un bărbat.Ai văzut ce repede am terminat?
- Râzi de mine Geto, dar să ştii că tot nu se leagă...
După încă un pahar, cheful de vorbă veni, aşa, de la sine...
- Măi Getuţo, măi... Vreau să-ţi spun un secret!
- Zi dragă...
- Tu ştii, măi Getuţo, că eu sunt ofiţer de carieră?
- Cum să nu ştiu... Suntem căsătoriţi de douăzeci de ani şi crezi că asta mai e o noutate pentru mine?
- Nu Getuţo, nu ai înţeles! Vreau să spun că eu sunt un adevărat ofiţer! Eu întotdeauna am respectat armata! Visul meu a fost, mereu, ca să devin militar. Şi uite-mă că sunt!
- Te văd, Gigele...
- Ţi-am povestit când am făcut eu şcoala militară? întrebă el formal, fără să se sinchisească de ochii ridicaţi la cer ai Getei, ce trebuia să suporte a mia oară povestea.
- Prima dată am vrut să mă fac inginer, continuă el, uitând de vocaţia sa, mărturisită a fi fost dintotdeauna.Când am dat admitere la facultate, m-am înscris la subingineri. Am crezut atunci că ăştia sunt ingineri de subteran, ca ăia ce lucrează în mine. Mă gândisem că o să câştig bine, voi ieşi devreme la pensie şi apoi cu o slujbă, ceva acolo - administrator de bloc sau secretar pe la vreo primărie - voi trăi liniştit. După prima lună de şcoală, în care n-am fost decât de două ori, am aflat că ăştia erau un fel de tehnicieni. Mă vezi tu pe mine Geto, să fac muncă de maistru? Eu, la capacitatea mea?
- Nu te văd Gigele, replică absentă femeia.
- Pe urmă am vrut să mă fac arhitect. Tocmai îi construisem un coteţ bunică-mii la ţară şi baba, o ştii pe Marioara, nu? se întrerupse el, pentru a-şi mai turna un pahar de vin, întotdeauna, conform principiilor sale, şpriţ.
- Cum să n-o ştiu pe bunică-ta? încercă Geta să facă puţin dialog.
- Mi-a spus atunci, continuă el de parcă nimeni nu îl întrerupsese: „Maică, ai stofă de arhitect!” Am aflat apoi că la examen se dădea un test de desen artistic. Păi ce, eu vroiam să devin pictor sau arhitect? Aşa că m-am îndreptat, anul următor, către şcoala militară de ofiţeri. Ce-am mai pătimit şi acolo Geto...
Poveştile din armată continuară până la apusul soarelui. La un moment dat, Geta pregăti masa şi tuspatru înfulecară cu mâna, fără convenienţe, o armată de copane de pui, rumene şi tăvălite prin mujdei de usturoi.
Fetele strânseră masa, iar Geta spălă, ca o adevărată gospodină, cratiţa în care fuseseră până mai adineaori, bijuteriile gastronomice.
Cristinel veni şi-l cuprinse, nu foarte convinsă, de după gât.
- Tati, pot să merg şi eu acolo la discotecă? spuse ea arătând cu mâna spre una din cabanele ce răsuna de bună dispoziţie.
- Ai înnebunit? Ce să cauţi tu acolo?
- Păi uite tati, şi fetele domnului de alături au plecat!
- Voi sunteţi fete de militar, nu vagaboande ca alea, îi şopti printre dinţi.
- Aşa faci tu întotdeauna, niciodată nu mă laşi să mă duc cu cei de vârsta mea! spuse fata şi plecă, plângând, în cort.
- Cristina, strigă el, vino imediat încoace!
- Nu vin, nu mai ies de aici până plecăm, strigă, printre sughiţuri, fata cea mică.
Lenuţa, care pierduse la sorţi atunci când stabiliseră cine să se ducă la a cerşi învoire, se retrase şi ea.
- Măi Getuţo, întotdeauna fetele astea ale tale au fost nerecunoscătoare. Cu cine naiba or semăna? Ai mei, au fost nişte oameni la locul lor. Ştiau ei, pe vremea războiului, de discoteci şi alte alea?
- Cu mine seamănă Gigele! Nu ştii că dintotdeaunami-a plăcut să merg la dans, să mă destrăbălez cu fetele şi, mai ales cu băieţii?
- Eu ştiu măi Getuţo? se întrebă el peiorativ şi continuă: mie-mi place să stăm cu toţii aici, la iarbă verde şi să povestim. Vezi, acasă nu avem timp unul de altul. Sunt ocupat de dimineaţa până seara târziu şi numai în concediu mai pot afla şi eu care e viaţa voastră.
Conţinutul sticlei începuse să scadă vertiginos. Îşi mai turnă un pahar, de data aceasta sec. Vroia să o facă lată. De câte ori pe an pleca în concediu cu toată familia? O singură dată!
- Măi Getuţo, ţi-am povestit de Vica?
- Da bărbate, demult...
- Vica este colega mea. E o fată „jos pălăria”. Toţi o admirăm şi ne uităm după ea. Tu ştii că eu sunt bărbat serios dar, când eşti în anturaj, nu ai cum să procedezi altfel.
Geta asculta, din nou absentă, gândindu-se cât timp trecuse de când nu se mai uitase după ea. Localiza vag momentul, undeva, după naşterea Cristinei.
- Ştii totuşi ce nu-mi place la Vica? Are degetele îngălbenite de tutun. Fumează câte două pachete de Carpaţi pe zi, din alea fără filtru şi din acest motiv au început să-i pice şi dinţii. Mereu i-am spus: „Măi Vicuţă, lasă-l naibii de fumat că într-o zi ai să te îmbolnăveşti! Nu auzi cum tuşeşti în fiecare dimineaţă?”
Auzind aceste vorbe despre bomba sexy a unităţii, Geta parcă se mai învioră. Şi-o imagina pe Vica tuşind tabagic în timp ce privirile hulpave ale bărbaţilor din jur o dezbrăcau.
- Ţi-am spus Geto că am vrut, înainte să te cunosc pe tine, ca să mă căsătoresc cu ea?
- Asta nu mi-ai spus Gigele, se miră femeia cum de scăpase asta până acum.
- E o poveste lungă dragă, dar o să ţi-o spun pe scurt. Mai ştii tu atunci când eram noi prieteni şi îţi spuneam că plec în câte o aplicaţie?
- Da, aveai multe pe cap atunci...
- Te-am minţit Geto, spuse el oarecum triumfător, mândru de faptul că putuse să ţină un secret atâţia ani. Plecam cu Vica la ai ei, la ţară. Doamne, ce mai petreceam...
- Cred că-ţi era tare bine, îl ironiză femeia.
- Da’ cum să nu, continuă privind în gol, departe, hulpav în amintiri. La un moment dat, m-am dus la taică-meu şi i-am mărturisit că vreau s-o iau pe Vica de nevastă. „Dar nu mai ai una, măi băiete?”, mă întrebase el. „Ba da, pe Geta!”i-am răspuns eu, mirat de faptul că îşi aducea aminte de tine. „Măi băiete, Vica e mai frumoasă decât cealaltă, dar îi cam fug ochii. Mai bine ia-o pe pe Geta aia, pare fată mai bună!”, închisese taică-meu discuţia. A doua zi, dacă mai ţii tu minte, am venit şi te-am cerut de nevastă la mă-ta.
- Îmi aduc aminte Gigele şi îţi mulţumesc că m-ai ales pe mine, îl ironiză direct, fără echivoc, Geta.
Paharele de vin îşi făcuseră efectul destul, iar „militarul de carieră” putea suporta orice descărcare sufletească.
- Să vezi Getuţo ce mi s-a mai întâmplat...
- Ce s-a mai întâmplat dragă, întrebă femeia,gândindu-se dacă nu cumva fetele ei au şi vreo soră vitregă din partea tutungioaicei.
- Acum o lună, la mine, la unitate, a venit o echipă de meşteri care au flisat şi gresat toate WC-urile. Ştii cum arată acum Getuţo? Îţi vine să crezi că ai intrat în rai. De la mine de la birou, dacă mă aplec puţin, văd toată încăperea. Nu mă mai satur, în pauza de masă, să admir gresia cea nouă. Dar mai ales, deasupra chiuvetei, au pus o faianţă cu model. Este o păsărică pe o ramură de copac. Când uneori apa ţârâie, din cauza robineţilor nestrânşi, ai impresia că sunt trilurile păsării. N-osă-ţi vină poate să crezi Getuţo, dar e ca aici, la munte...
Se întunecase de-a binelea...
- Hai Gigele, ne culcăm?
- Da Geto, răspunse el, constatând că şi conţinutul sticlei se epuizase.
- Vrei să mai mănânci ceva? îl întrebă ea într-o doară.
- Nu Geto, nu...
- Atunci mă duc să închid maşina, termină discuţia soţia
După ce toate cele fură aşezate la loc şi femeia se pregătea să intre în cort, o voce se auzi:
- Getuţo, dar ştii că mi-ai făcut foame? Dacă nu mă întrebai mă culcam, dar aşa mi s-a făcut poftă de ceva.
- Dar nu puteai să-mi spui mai devreme, măi omule? De-abia am strâns totul. Spune ce vrei să-ţi aduc.
- Deschide maşina şi văd eu.
Getuţa se duse la maşină, deschise portbagajul, dar între timp luna intrase în nori şi nu văzu absolut nimic.
- Aprinde farurile, îi spuse Gigel. În acel moment se va aprinde şi un beculeţ mic în portbagaj şi o să vezi mai bine.
- Nu ştiu de unde să le aprind, îi replică femeia, ce nu avea carnet de conducere şi, de altfel, nici n-o interesa.
- Geto, tu o să mă bagi în mormânt. Vezi că este o manetă în stânga volanului. Răsuceşti de ea şi gata.
Femeia căută, dar pe întunericul beznă ce se lăsase nu nimeri.
- Geto, ce mă fac eu cu tine? Dacă într-o bună zi o să intru în spital şi o să am nevoie de ceva din maşină?
- Păi ce să-ţi trebuiască din maşină dacă eşti în spital?
- Nu ştiu, orice. O să intri în ea şi habar nu o să ai să aprinzi farurile. O să mă omori cu zile atunci, Geto!
În fine, femeia, enervată la culme, reuşi să aprindă farurile şi, implicit, lumina din portbagaj.
- Spune acum ce vrei să mănânci!
- Nu mai vreau acum nimic, spuse supărat bărbatul.Mi-ai tăiat orice chef!
Se ridică greu şi plecă, uşor aplecat înainte, într-un echilibru pe care numai alcoolul ţi-l dă.
Geta închise iar maşina şi ieşi şi ea din scenă, gândindu-se cu groază că mâine va fi iar o zi...
Dimineaţa, la ora 8, atunci când în camping toată lumea se încălzeşte cu o cană de ceai sau cafea, Gigel dădu semnalul de plecare.
- Hai, toată lumea deşteptaaarea! În jumătate de oră plecăm!
- Unde plecăm Gigele? îl întrebă somnoroasă Geta.
- Mergem să mai vizităm şi alte locuri că ne-am plictisit de ăsta.
- Dar nici n-am fost la lac măcar, ripostă femeia.
- Ei, asta-i bună. În primul rând, vezi ce frig este afară, iar pe de altă parte, până la lac este vreun kilometru de mers pe jos. Cine crezi că va merge atâta drum?
- Hai, te rog eu Gigele, aşteaptă să ne ducem măcar noi, fetele...
- Ce să vezi acolo? E o baltă ca oricare alta. Nu te-ai săturat toată copilăria de apă? La voi la ţară, oriunde te învârteai dădeai de tot felul de heleştee...
Femeia strânse din dinţi şi începu să dezasambleze cortul. Pânza, ţepuşele, stinghiile de susţinere şi toate celelalte fură puse la loc în husele lor. În final, locul arăta ca şi când nimeni şi niciodată nu călcase pe acolo.
Cât timp maşina îşi încălzea motorul, Gigel se duse la „bătrânul cu focul”, ce părea că nu dormise niciodată, şi spuse:
- Bună dimineaţa, domnule! Nu vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi. Am o întrebare la dumneavoastră...
- Da, spuneţi...
- Cum ajung de aici la Sinaia?
Omul îi explică cu lux de amănunte traseul rutier.
- Mulţumesc şi mă scuzaţi de deranj. Mi-am permis să vă întreb chiar dacă nu vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi...
Se sui în maşină şi anunţă sentenţios:
- Acum vom merge spre casă, la Slobozia. Unde este mai frumos în ţara asta decât la noi acasă?