Din difuzorul computerului irupse violent, ca un mesager al unui implacabil destin, un strigăt către posteritate al unui celebru artist: „The show must go on...”
Arcuindu-se, cu mâinile plasate deloc discret sub spate, Andrei încercă să se ridice în şezut. Adormise, cu o seară înainte, ca mai mereu în ultima lună, pe fotoliu. Aruncă o privire de jur-împrejur pentru a se asigura că totul este în ordine. Camera arăta neschimbată în dezordinea ei totală. Fiecare lucru zăcea aruncat într-un loc de unde dacă un oarecare l-ar fi mutat ar fi generat un embrion de ordine comparabil secundei de după Big Bang.
Fotoliul pe care dormise devenise parte integrantă din fiinţa sa. Semănând foarte mult cu unul dintre acelea pe care le poţi întâlni în cabinetele stomatologice - rotativ, cu spătar mobil şi cu şezut îndeajuns de lung pentru a-ţi putea odihni şi picioarele - acesta trona în mijlocul camerei.
În faţa sa, se afla o masă lungă cu trei monitoare aşezate peste cutiile computerelor şi tot atâtea tastaturi. De sus, coborau ameninţător şase difuzoare orientate către orice loc al camerei, iar exact deasupra fotoliului, lipit pe tavan, un televizor cu plasmă de dimensiuni apreciabile.
În stânga, se afla patul pe care se odihneau dezordonat trei perne, un cearceaf mototolit şi o pătură groasă şi aspră.De ani de zile se obişnuise să doarmă aproape în şezut ca o continuare a activităţii de peste zi.
În dreapta, o măsuţă ce găzduia pe lângă un filtru de cafea, veşnic umplut şi cu sita plină ochi de zaţ, farfurii de carton cu resturi de mâncare şi nişte cutii goale de bere, iar în spate rafturile pe care stăteau de-a valma tricouri, CD-uri, reviste vechi şi îndoite, întregea mobilierul garsonierei în care locuia de câţiva ani.
Lucra la o companie de soft educaţional. Reuşise, după îndelungi insistenţe, să i se permită lucrul acasă. Aici avea tot ce-i trebuia şi, deloc de neglijat, nu era deranjat de nimeni.
Fusese toată viaţa un tip singuratic. Primul computer îl primise cadou atunci când avea cinci anişori. Nu îşi mai amintea anii de dinainte, iar dacă cineva l-ar fi întrebat ce anume a făcut în copilărie, răspunsul ar fi fost simplu, enumerativ: DOOM, WOLFENSTEIN etc. Jocurile acelea, ce ţinuseră cap de afiş în lumea cybercopiilor, îl formaseră deopotrivă în spiritul utilizării computerului, dar şi al dreptăţii obţinute cu orice preţ şi arme sofisticate.
Din acel moment, viaţa i se schimbase. Şcoala fusese pentru el numai un intermezzo, între două niveluri de joc sau de strategii distrugătoare. Copiii din jurul său se agitau inutil în jurul unei mingii sau se împuşcau cu pistoale de lemn, căzând teatral pe peluzele de iarbă din faţa blocului unde locuiau. I se păreau teribil de înapoiaţi şi, de cele mai multe ori, deranjanţi prin strigătele lor. Îşi creease o lume a lui, numai a lui, în care avea ca unic scop distrugerea inamicilor şi instaurarea dreptăţii.
După terminarea liceului, se înscrisese la o facultate de, cum altfel, informatică. Cursurile teoretice, noţiunile de gramatici generative şi multe altele îl plictisiseră înfiorător.Se retrăsese înainte de prima sesiune şi găsise de lucru într-o companie de software educaţional. Nu era tocmai ceea ce visase, dar spera ca într-o bună zi să poată lucra într-una „adevărată”, de jocuri...
De când se angajase, lucra la compartimentul de grafică. Producea tot felul de maimuţoi care se agitau în a pune întrebări şi a găsi soluţii problemelor de matematică, fizică, biologie, chimie şi multe, prea multe altele. Genera tot felul de giumbuşlucuri, personajele lui apărând de acolo de unde nute-ai fi aşteptat. Deseori, din spatele unui ecran negru pentru câteva secunde, se ivea capul unui monstruleţ, mare atât cât se putea din punct de vedere tehnic, ce te anunţa că ai greşit soluţia unei oarecare probleme. Nu întotdeauna ideile sale erau acceptate de conducerea companiei. Uneori i se sugera ca să schimbe sau să îmblânzească personajele, alteori i se ordona pe un ton ceva mai dur, dar toată lumea era de acord că este o mare capacitate având, inevitabil, ciudăţeniile sale.
Nu avea prieteni, iar atunci când i se permisese ca să lucreze acasă, nimeni nu simţise vreo prea mare pierdere. Plecarea sa din sediul companiei produsese totuşi câteva mici neplăceri.
Lucrând în liniştea garsonierei, începuse să aibă o productivitate din ce în ce mai mare. Personajele sale prindeau viaţă numai după câteva zile, iar toată compania trebuia să dea zor pentru a se alinia la viteza lui de lucru.
Încet-încet, ajunsese să se desprindă total de lumea reală...
Se trezea pe la ora 10 şi primul lucru pe care îl făcea, dacă dormise în pat, era să se îndrepte către filtrul de cafea, veşnic aprins pentru a o menţine caldă. Atunci când somnul îl prinsese în fotoliu, cu o noapte înainte, era mult mai simplu. Se împingea uşor cu picioarele, iar rolele acestuia îl dirijau fix către licoarea cafenie.
Computerele erau întotdeauna aprinse. Pe cel din centru erau sursele de program pentru personajele sale, iar cel din dreapta afişa, în timp real, orice efect al modificărilor de program. Computerul stâng era dedicat vieţii zilnice.Pe ecranul acestuia, împărţit în mai multe zone, se aflau site-ul unui restaurant la care îşi comanda mâncarea, cel al unei bănci ce aştepta lacomă ordinele sale de plată pentru diferite operaţiuni, messengerul ce conţinea câteva zeci de nume ale unor persoane „virtuale”, pe care nu le întâlnise absolut niciodată în carne şi oase.
După ce-şi termina de băut cafeaua, se ducea la baie. Renunţase de mult la bărbierit. I se părea o inutilă pierdere de timp atâta vreme cât nu mai ieşea din casă. Comanda apoi o gustare la acel restaurant şi apoi începea lucrul.
Micile „vietăţi” prindeau viaţă sub bătăile precipitate ale tastelor, iar sunetele pe care le scoteau erau singurele ce se auzeau în interiorul camerei.
Uneori se plictisea sau aştepta ca toţi ceilalţi din companie să îl ajungă din urmă cu lucrările.
Se împingea atunci, înapoi, pe rotile, până la raftul cu CD-uri şi alegea câte un „game”, la întâmplare.
Începea să se joace dar, de mult timp, nimeni nu mai producea nimic pe gustul său. Toate acţiunile se repetau într-o totală lipsă de imaginaţie, fiind reproduceri aproape fidele ale jocurilor copilăriei sale. Ceea ce le deosebea de trecut era numai prezentarea grafică şi sonorizarea abundentă. În rest, aceleaşi şi aceleaşi personaje şi întâmplări.
Se plictisea repede şi atunci se lăsa pe spate, aproape orizontal şi aprindea televizorul. Nu introdusese în memoria acestuia decât canalele de muzică şi cele de desene animate. Filmele se tot repetau, politica la fel, crimele şi violurile parcă nu se mai terminau, aşa că decisese, cu mulţi ani în urmă, să le elimine din viaţa lui.
Nu putea însă afirma că rămăşiţele aflate printre tastele telecomenzii îl satisfăceau pe deplin. Muzica acelor ani reflecta o viaţă pe care el nu o ştia şi, în mod normal, nu o înţelegea. Auzea „versuri” originare din subsolurile imunde ale unor blocuri de periferie sau jalnice tânguieli pe ritmuriindo-europene. Se oprea câteodată la muzica anilor `80. Ştia pe dinafară liniile melodice, ascultarea reducându-se la un veritabil şi inedit control al memoriei.
Desenele animate constituiau numai teme de inspiraţie pentru el. Prelua anumite caracteristici şi era astfel la curent cu tendinţa „pieţei”.
Altădată, intra pe chat şi discuta cu persoane ce se identificau prin nickname-uri şi icon-uri trăznite. Ceea ce îl enerva la culme era stereotipia conversaţiei în care abundau expresii de tip „yap” sau „nop”, emoţiile fiind codificate prin :) – în cazul bucuriei sau :( - atunci când interlocutorul era trist.
Câteodată, ar fi vrut să dea un UNDO la întreaga sa viaţă. Nu era mulţumit de cum evolua aceasta, dar intrase în sistem şi nu mai putea scăpa. Încercase de mai multe ori să plece de la companie, dar de fiecare dată fusese amăgit cu promisiuni şi tot amânase decizia definitivă. Mai mult, cu câţiva ani în urmă, semnase un contract prin care se angaja să nu părăsească firma dacă este angajat în derularea vreunui proiect. De fiecare dată însă, atunci când un anume program se afla în stadiul final începea un altul nou şi tot aşa, fără scăpare.
În acea zi avu revelaţia modalităţii de evadare.
I se dăduse, ca de obicei, sarcina generării unui efect special prin care utilizatorul – copil de clasa I – să fie mustrat „părinteşte” dacă greşea vreo adunare. În prima fază, crease un bunicuţ care venea legănându-se de undeva din spatele ecranului şi-l dojenea pe copil, explicându-i totuşi cum ar fi trebuit să procedeze.
În momentul în care se pregătea să transmită sursele către serverul firmei îi veni ideea.
Şterse tot ce lucrase şi se apucă febril de lucru. Degetele îi fugeau pe tastatură, iar personajul prindea contur cu fiecare minut ce se scurgea. În fine, pe la ora prânzului era gata. Trimise rapid, fără ezitare, liniile de program şi aşteptă reacţia şefului de proiect.
Pe ecran, în momentul în care nefericitul copil greşea ceva, apărea din depărtare un pirat, cu un cuţit în mână care, în momentul apropierii de utilizator, îndrepta arma către ochii acestuia, iar ecranul se împroşca de sânge. Realizase ceva extraordinar în genul jocurilor copilăriei sale.
Reacţia nu întârzie să apară. Pe monitorul central apăru faţa şefului, schimonosită de furie.
- Ai înnebunit, Andrei?
- De ce, nu vă place? Este cea mai spectaculoasă mişcare pe care putem să o facem! Toţi copiii vor fi încântaţi!
- Modifică imediat porcăria asta, altfel să ştii că ne supărăm!
- O.K. şefu`!
Andrei se apucă de lucru, iar după încă două ore, trimise noile linii de program. Acum, piratul nostru tăia capul bietului copil şi apoi îi urmărea, rânjind satisfăcut, rostogolirea pe caldarâm.
- Andrei, eşti bolnav sau ce se întâmplă cu tine?
- Am crezut că vi se pare prea blândă pedeapsa şi am mai înăsprit-o puţin!
- Măi omule, pune altceva în locul dementului ăla. Uite, de exemplu, adu un bunicuţ blând care să-i explice copilaşului unde a greşit. În două-trei ore vreau să fie gata, ai înţeles?
- O.K.!
Timpul se scursese, iar Andrei, înainte de a apăsa Enter-ul de trimitere, încercă să-şi rememoreze câteva momente semnificative ale vieţii. În afara mitralierelor şi a bălţilor de sânge ce se revendicau în viaţa lui din sutele de jocuri, nu găsi nimic semnificativ.
În acel moment, apăsă tasta cu furie, parcă vrând să distrugă orice urmă a noii civilizaţii.
- Andrei, de astăzi nu mai lucrezi la noi! Am crezut că ţi s-a întâmplat ceva, dar se pare că o faci cu bună ştiinţă!
Se mai uită odată, cu admiraţie, la piratul ce dansa acum pe măruntaiele elevului nepriceput şi închise toate monitoarele.
Se aşeză în pat cu faţa în jos negândindu-se la nimic, nici măcar la ziua de mâine.
Mâna, ce îi atârna din pat, dădu de ceva tare, aflat sub acesta, la margine.
Ridică obiectul şi constată cu stupoare că era o carte. Probabil că zăcea acolo din timpuri „imemoriale” adusă poate de cineva, dar de cine oare?
Cartea se intitula „Internautul”, iar numele autorului nu mai era lizibil.
Începu să citească încet, rar, după atâţia ani, o carte proastă ce îi povestea viaţa...
Arcuindu-se, cu mâinile plasate deloc discret sub spate, Andrei încercă să se ridice în şezut. Adormise, cu o seară înainte, ca mai mereu în ultima lună, pe fotoliu. Aruncă o privire de jur-împrejur pentru a se asigura că totul este în ordine. Camera arăta neschimbată în dezordinea ei totală. Fiecare lucru zăcea aruncat într-un loc de unde dacă un oarecare l-ar fi mutat ar fi generat un embrion de ordine comparabil secundei de după Big Bang.
Fotoliul pe care dormise devenise parte integrantă din fiinţa sa. Semănând foarte mult cu unul dintre acelea pe care le poţi întâlni în cabinetele stomatologice - rotativ, cu spătar mobil şi cu şezut îndeajuns de lung pentru a-ţi putea odihni şi picioarele - acesta trona în mijlocul camerei.
În faţa sa, se afla o masă lungă cu trei monitoare aşezate peste cutiile computerelor şi tot atâtea tastaturi. De sus, coborau ameninţător şase difuzoare orientate către orice loc al camerei, iar exact deasupra fotoliului, lipit pe tavan, un televizor cu plasmă de dimensiuni apreciabile.
În stânga, se afla patul pe care se odihneau dezordonat trei perne, un cearceaf mototolit şi o pătură groasă şi aspră.De ani de zile se obişnuise să doarmă aproape în şezut ca o continuare a activităţii de peste zi.
În dreapta, o măsuţă ce găzduia pe lângă un filtru de cafea, veşnic umplut şi cu sita plină ochi de zaţ, farfurii de carton cu resturi de mâncare şi nişte cutii goale de bere, iar în spate rafturile pe care stăteau de-a valma tricouri, CD-uri, reviste vechi şi îndoite, întregea mobilierul garsonierei în care locuia de câţiva ani.
Lucra la o companie de soft educaţional. Reuşise, după îndelungi insistenţe, să i se permită lucrul acasă. Aici avea tot ce-i trebuia şi, deloc de neglijat, nu era deranjat de nimeni.
Fusese toată viaţa un tip singuratic. Primul computer îl primise cadou atunci când avea cinci anişori. Nu îşi mai amintea anii de dinainte, iar dacă cineva l-ar fi întrebat ce anume a făcut în copilărie, răspunsul ar fi fost simplu, enumerativ: DOOM, WOLFENSTEIN etc. Jocurile acelea, ce ţinuseră cap de afiş în lumea cybercopiilor, îl formaseră deopotrivă în spiritul utilizării computerului, dar şi al dreptăţii obţinute cu orice preţ şi arme sofisticate.
Din acel moment, viaţa i se schimbase. Şcoala fusese pentru el numai un intermezzo, între două niveluri de joc sau de strategii distrugătoare. Copiii din jurul său se agitau inutil în jurul unei mingii sau se împuşcau cu pistoale de lemn, căzând teatral pe peluzele de iarbă din faţa blocului unde locuiau. I se păreau teribil de înapoiaţi şi, de cele mai multe ori, deranjanţi prin strigătele lor. Îşi creease o lume a lui, numai a lui, în care avea ca unic scop distrugerea inamicilor şi instaurarea dreptăţii.
După terminarea liceului, se înscrisese la o facultate de, cum altfel, informatică. Cursurile teoretice, noţiunile de gramatici generative şi multe altele îl plictisiseră înfiorător.Se retrăsese înainte de prima sesiune şi găsise de lucru într-o companie de software educaţional. Nu era tocmai ceea ce visase, dar spera ca într-o bună zi să poată lucra într-una „adevărată”, de jocuri...
De când se angajase, lucra la compartimentul de grafică. Producea tot felul de maimuţoi care se agitau în a pune întrebări şi a găsi soluţii problemelor de matematică, fizică, biologie, chimie şi multe, prea multe altele. Genera tot felul de giumbuşlucuri, personajele lui apărând de acolo de unde nute-ai fi aşteptat. Deseori, din spatele unui ecran negru pentru câteva secunde, se ivea capul unui monstruleţ, mare atât cât se putea din punct de vedere tehnic, ce te anunţa că ai greşit soluţia unei oarecare probleme. Nu întotdeauna ideile sale erau acceptate de conducerea companiei. Uneori i se sugera ca să schimbe sau să îmblânzească personajele, alteori i se ordona pe un ton ceva mai dur, dar toată lumea era de acord că este o mare capacitate având, inevitabil, ciudăţeniile sale.
Nu avea prieteni, iar atunci când i se permisese ca să lucreze acasă, nimeni nu simţise vreo prea mare pierdere. Plecarea sa din sediul companiei produsese totuşi câteva mici neplăceri.
Lucrând în liniştea garsonierei, începuse să aibă o productivitate din ce în ce mai mare. Personajele sale prindeau viaţă numai după câteva zile, iar toată compania trebuia să dea zor pentru a se alinia la viteza lui de lucru.
Încet-încet, ajunsese să se desprindă total de lumea reală...
Se trezea pe la ora 10 şi primul lucru pe care îl făcea, dacă dormise în pat, era să se îndrepte către filtrul de cafea, veşnic aprins pentru a o menţine caldă. Atunci când somnul îl prinsese în fotoliu, cu o noapte înainte, era mult mai simplu. Se împingea uşor cu picioarele, iar rolele acestuia îl dirijau fix către licoarea cafenie.
Computerele erau întotdeauna aprinse. Pe cel din centru erau sursele de program pentru personajele sale, iar cel din dreapta afişa, în timp real, orice efect al modificărilor de program. Computerul stâng era dedicat vieţii zilnice.Pe ecranul acestuia, împărţit în mai multe zone, se aflau site-ul unui restaurant la care îşi comanda mâncarea, cel al unei bănci ce aştepta lacomă ordinele sale de plată pentru diferite operaţiuni, messengerul ce conţinea câteva zeci de nume ale unor persoane „virtuale”, pe care nu le întâlnise absolut niciodată în carne şi oase.
După ce-şi termina de băut cafeaua, se ducea la baie. Renunţase de mult la bărbierit. I se părea o inutilă pierdere de timp atâta vreme cât nu mai ieşea din casă. Comanda apoi o gustare la acel restaurant şi apoi începea lucrul.
Micile „vietăţi” prindeau viaţă sub bătăile precipitate ale tastelor, iar sunetele pe care le scoteau erau singurele ce se auzeau în interiorul camerei.
Uneori se plictisea sau aştepta ca toţi ceilalţi din companie să îl ajungă din urmă cu lucrările.
Se împingea atunci, înapoi, pe rotile, până la raftul cu CD-uri şi alegea câte un „game”, la întâmplare.
Începea să se joace dar, de mult timp, nimeni nu mai producea nimic pe gustul său. Toate acţiunile se repetau într-o totală lipsă de imaginaţie, fiind reproduceri aproape fidele ale jocurilor copilăriei sale. Ceea ce le deosebea de trecut era numai prezentarea grafică şi sonorizarea abundentă. În rest, aceleaşi şi aceleaşi personaje şi întâmplări.
Se plictisea repede şi atunci se lăsa pe spate, aproape orizontal şi aprindea televizorul. Nu introdusese în memoria acestuia decât canalele de muzică şi cele de desene animate. Filmele se tot repetau, politica la fel, crimele şi violurile parcă nu se mai terminau, aşa că decisese, cu mulţi ani în urmă, să le elimine din viaţa lui.
Nu putea însă afirma că rămăşiţele aflate printre tastele telecomenzii îl satisfăceau pe deplin. Muzica acelor ani reflecta o viaţă pe care el nu o ştia şi, în mod normal, nu o înţelegea. Auzea „versuri” originare din subsolurile imunde ale unor blocuri de periferie sau jalnice tânguieli pe ritmuriindo-europene. Se oprea câteodată la muzica anilor `80. Ştia pe dinafară liniile melodice, ascultarea reducându-se la un veritabil şi inedit control al memoriei.
Desenele animate constituiau numai teme de inspiraţie pentru el. Prelua anumite caracteristici şi era astfel la curent cu tendinţa „pieţei”.
Altădată, intra pe chat şi discuta cu persoane ce se identificau prin nickname-uri şi icon-uri trăznite. Ceea ce îl enerva la culme era stereotipia conversaţiei în care abundau expresii de tip „yap” sau „nop”, emoţiile fiind codificate prin :) – în cazul bucuriei sau :( - atunci când interlocutorul era trist.
Câteodată, ar fi vrut să dea un UNDO la întreaga sa viaţă. Nu era mulţumit de cum evolua aceasta, dar intrase în sistem şi nu mai putea scăpa. Încercase de mai multe ori să plece de la companie, dar de fiecare dată fusese amăgit cu promisiuni şi tot amânase decizia definitivă. Mai mult, cu câţiva ani în urmă, semnase un contract prin care se angaja să nu părăsească firma dacă este angajat în derularea vreunui proiect. De fiecare dată însă, atunci când un anume program se afla în stadiul final începea un altul nou şi tot aşa, fără scăpare.
În acea zi avu revelaţia modalităţii de evadare.
I se dăduse, ca de obicei, sarcina generării unui efect special prin care utilizatorul – copil de clasa I – să fie mustrat „părinteşte” dacă greşea vreo adunare. În prima fază, crease un bunicuţ care venea legănându-se de undeva din spatele ecranului şi-l dojenea pe copil, explicându-i totuşi cum ar fi trebuit să procedeze.
În momentul în care se pregătea să transmită sursele către serverul firmei îi veni ideea.
Şterse tot ce lucrase şi se apucă febril de lucru. Degetele îi fugeau pe tastatură, iar personajul prindea contur cu fiecare minut ce se scurgea. În fine, pe la ora prânzului era gata. Trimise rapid, fără ezitare, liniile de program şi aşteptă reacţia şefului de proiect.
Pe ecran, în momentul în care nefericitul copil greşea ceva, apărea din depărtare un pirat, cu un cuţit în mână care, în momentul apropierii de utilizator, îndrepta arma către ochii acestuia, iar ecranul se împroşca de sânge. Realizase ceva extraordinar în genul jocurilor copilăriei sale.
Reacţia nu întârzie să apară. Pe monitorul central apăru faţa şefului, schimonosită de furie.
- Ai înnebunit, Andrei?
- De ce, nu vă place? Este cea mai spectaculoasă mişcare pe care putem să o facem! Toţi copiii vor fi încântaţi!
- Modifică imediat porcăria asta, altfel să ştii că ne supărăm!
- O.K. şefu`!
Andrei se apucă de lucru, iar după încă două ore, trimise noile linii de program. Acum, piratul nostru tăia capul bietului copil şi apoi îi urmărea, rânjind satisfăcut, rostogolirea pe caldarâm.
- Andrei, eşti bolnav sau ce se întâmplă cu tine?
- Am crezut că vi se pare prea blândă pedeapsa şi am mai înăsprit-o puţin!
- Măi omule, pune altceva în locul dementului ăla. Uite, de exemplu, adu un bunicuţ blând care să-i explice copilaşului unde a greşit. În două-trei ore vreau să fie gata, ai înţeles?
- O.K.!
Timpul se scursese, iar Andrei, înainte de a apăsa Enter-ul de trimitere, încercă să-şi rememoreze câteva momente semnificative ale vieţii. În afara mitralierelor şi a bălţilor de sânge ce se revendicau în viaţa lui din sutele de jocuri, nu găsi nimic semnificativ.
În acel moment, apăsă tasta cu furie, parcă vrând să distrugă orice urmă a noii civilizaţii.
- Andrei, de astăzi nu mai lucrezi la noi! Am crezut că ţi s-a întâmplat ceva, dar se pare că o faci cu bună ştiinţă!
Se mai uită odată, cu admiraţie, la piratul ce dansa acum pe măruntaiele elevului nepriceput şi închise toate monitoarele.
Se aşeză în pat cu faţa în jos negândindu-se la nimic, nici măcar la ziua de mâine.
Mâna, ce îi atârna din pat, dădu de ceva tare, aflat sub acesta, la margine.
Ridică obiectul şi constată cu stupoare că era o carte. Probabil că zăcea acolo din timpuri „imemoriale” adusă poate de cineva, dar de cine oare?
Cartea se intitula „Internautul”, iar numele autorului nu mai era lizibil.
Începu să citească încet, rar, după atâţia ani, o carte proastă ce îi povestea viaţa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu