04 mai 2007

O LUME SIMETRIZATĂ


Soneria îngână fals o piesă celebră.
„Cine o fi la uşă, la ora 7 dimineaţa? Sper că nu vreun distribuitor.”
Andrei se ridică, cam cu silă, de la măsuţa din living unde, într-un ritual repetat identic de mii de ori, îşi sorbea cafeaua de dimineaţă. Începea programul de lucru la ora 8, iar până la serviciu nu făcea mai mult de zece minute.
- Aveţi un colet. Vă rog să semnaţi aici, îi spuse individul vânjos ce sprijinea un pachet imens.
- Ce anume este şi, mai ales, de la cine?
- Nu vă pot spune decât că pe ambalaj scrie „FRAGIL”. Cine l-a trimis nu ştiu nici eu. Când am venit dimineaţă la servici, la compania de distribuţie, l-am găsit acolo, lângă intrare, cu menţiunea „De livrat urgent!”
- Cum aş putea totuşi să aflu cine l-a trimis?
- În principiu, de la şeful nostru care are evidenţa tuturor intrărilor de colete.
- Cum pot să dau de acest individ?
- Nu aş putea să vă precizez exact, deoarece, de astăzi, şeful este în concediu.
Andrei renunţă la idee şi se mulţumi să semneze.
„Oare ce o fi în pachetul ăsta?”, se întrebă, privind cu mirare la ambalajul de aproximativ doi metri înălţime şi vreun metru lăţime.
„Mai bine mă pregătesc de plecare pentru ca să nu întârzii şi, dacă voi avea timp, o să mă uit după aceea”, mai adăugă el în sine.
Termină de băut cafeaua, cam fără chef de astă dată, întrebându-se cine ar fi putut să-i trimită un colet aşa de mare şi, în primul rând, aşa de misterios. Se jucă puţin cu imaginaţia, trecând în revistă toţi prietenii. Poate era o farsă sau cine ştie? Se uită pe calendarul de perete. „Oare nu am încurcat eu zilele şi astăzi este vreo aniversare?” În principiu, nu avea cum să greşească, deoarece în fiecare seară, înainte de culcare, rupea filele calendarului pentru ca a doua zi acesta să indice corect. Era şi o mică superstiţie de-a sa. Avea senzaţia că dacă anticipează o zi, chiar şi aşa, rupând foaie după foaie, necazurile îl vor ocoli.
Acesta arăta însă 29 februarie 2005. „Ia te uită ce prostie au scris ăştia!” îşi spuse Andrei. „Astăzi este 29 februarie, dar 2004. 2005 nici măcar nu este an bisect!”
Era, deci, o banală zi de februarie, cu un ger uscat afară şi o platitudine factuală în viaţa lui.
Ceasul arăta ora 7 şi 25 de minute. Se îndreptă spre şifonier şi îşi alese, cu grijă, o cămaşă albă. Astăzi avea şedinţă, iar şeful ţinea întotdeauna ca salariaţii să fie îmbrăcaţi impecabil: costum la două rânduri, cămaşă albă, cravată asortată, pantofi atent lustruiţi. Le spunea, obositor de frecvent, că angajaţii reprezintă oglinda instituţiei. Nu conta ce lucrau, nu avea importanţă cât de bine o făceau, dar trebuiau să arate impecabil.
Lucrul acesta îl enerva la culme. Era un tipnon-conformist în relaţiile cu semenii, fiind într-o contradicţie, izvorâtă poate şi dintr-o revoltă asupra sinelui, cu firea sa calculată şi metodică în tot ceea ce făcea. Din acest motiv, atunci când nu se ducea la servici, se îmbrăca în blue-jeans (dintotdeauna negri – iată ce contradicţie de termeni!) şi îşi arunca peste cap câte un tricou lăbărţat sau un pulover la baza gâtului. Era revolta lui la toate convenţionalismele ce ne complică viaţa.
Se îmbrăcă atent. Întotdeauna, după ce încheia această corvoadă a selectării hainelor, se uita în oglindă pentru o ultimă verificare. Era poate cea mai stressantă activitate de dimineaţă. Nu avea decât o oglindă mică la baie şi făcea, zilnic, eforturi disperate de a se vedea măcar până la mijloc.
„Este ora 7 şi 40 de minute”, observă el.
„Ia să văd, repede, ce surpriză este în acest pachet...”
Dezlipi cu mare grijă ambalajul. Dacă totuşi nu i se adresa lui? Poate fusese o confuzie şi, atunci, ar fi trebuit returnat adevăratului destinatar.
Înăuntru părea că se află o oglindă...
Avea o ramă subţire, parcă prea delicată pentru dimensiunile acesteia. Curios lucru, nu avea nici un dispozitiv de ancorare. Când o apucă, pentru a o amplasa undeva, observă că era fantastic de uşoară, parcă imaterială.
„Dumnezeule, ce se întâmplă? Este tare ciudat... Ia să văd din ce material este făcută...”
Apropie mâna de locul unde ar fi trebuit să se afle sticla acesteia. Surpriză! În interiorul ramei nu se afla nimic. Absolut nimic. Se întrebă, firesc, ce rost avea obiectul? Parcă, totuşi, atunci când o despachetase, îşi văzuse reflectată, o clipă, una din mâini. O lăsă jos, în mijlocul camerei, constatând că aceasta stătea perfect vertical, fără vreun reazem sau suport.
Se dădu puţin înapoi, pentru ca să privească mai bine. „Este ora 7 şi 45 de minute. Trebuie să mă grăbesc!” îşi spuse oarecum intrigat de scurgerea, mereu prea rapidă, a timpului matinal.
Se opri. Ciudat, în acel gol din interiorul ramei se vedea perfect. Era el şi totuşi parcă nu era. Imaginea avea ceva ciudat, dar nu-şi putea explica ce. Se mai uită odată la ceas. „Este 7 şi 46”. În acel moment îşi dădu seama!
Oglinda îl reflecta invers...
Mâna lui stângă se reflecta în partea dreaptă a oglinzii, aşa cum privea el, iar cea dreaptă în stânga acesteia.
Nu apucă să se gândească prea mult la această situaţie, să recunoaştem, ciudată...
O forţă, în afara oricărei logici, îl atrăgea spre oglindă. De fapt, „îl atrăgea” era un fel de-a spune. Corpul îi rămăsese nemişcat, dar el se simţea atras, cu toată fiinţa sa, în interiorul oglinzii.
Probabil nu trecuseră mai mult de câteva secunde...
Se uită din nou la ceas. Ora arăta tot 7 şi 46. Ciudat, imaginea sa se reflecta acum, în oglindă, corect. „Probabil că mi s-a părut”, îşi spuse, fără o prea mare convingere. Nu se miră prea tare nici atunci când calendarul de perete indică ziua de 29 februarie 2004.
„Cred că nu şi-a făcut efectul cafeaua! Va trebui să mă trezesc de-a binelea până la servici.”
De obicei, mergea pe jos până la locul unde lucra. Era aproape şi, cu acea ocazie, mai făcea şi puţină mişcare.
Când ieşi din scara blocului unde locuia, un vecin, ce nu răspundea niciodată la salut, îl interpelă:
- Ce faci vecine? Nu vrei să te duc la servici cu maşina?
Vroia să meargă pe jos, să îşi limpezească gândurile. Dar spuse:
- Da, cu mare plăcere!
În faţa întreprinderii era şeful. Acesta discuta cu o persoană necunoscută lui. Când îl văzu, se întrerupse din conversaţie:
- Ce faci, măi Andrei?
- Bună ziua, domnule Grigoriu! Am venit, ca de obicei, la timp.
Ştia că Grigoriu nu putea să sufere ca un salariat să întârzie nici măcar un minut. De aceea, considerase că e bine să-i atragă atenţia asupra punctualităţii sale.
- Ei, asta-i bună! Important este să ne facem treaba, aici, aşa cum trebuie. Ce contează la ce oră soseşte unul sau altul? În rest, bine, sănătos?
- Da domnule, este totul în regulă.
- OK, să mai vii pe la mine când ai timp ca să mai schimbăm câte o vorbă.
- Cu plăcere, domnule.
Era prima dată că vorbea cu Grigoriu altceva în afara problemelor strict profesionale.
Când deschise uşa biroului, îl văzu pe Virgil, aşezat pe scaunul dat uşor pe spate, cu picioarele pe birou şi cu mâinile împreunate la ceafă.
- Salutare, Andrei!
- Bună!
- A căzut şifonierul pe tine astăzi? De ce nu vii şi tu la servici îmbrăcat ca noi, ceilalţi?
Accentuase ultimul cuvânt şi asta îl determinase să arunce rapid o privire în jur. Toţi colegii săi erau îmbrăcaţi de parcă s-ar fi pregătit de o excursie montană.
De obicei, şedinţele erau lungi şi plicticoase. Grigoriu ţinea să-i minimalizeze pe toţi, subliniind faptul că numai el, dar nimeni altcineva, lucrează „ca lumea”. În rest, erau mici reproşuri adresate individual, nu foarte dure pentru ca nu cumva vreun angajat să plece în altă parte. Salariaţii trebuiau, însă, ţinuţi tot timpul la respect, inducându-li-se conştiinţa inferiorităţii lor faţă de şef. Astfel, în timp, ei ajungeau să creadă în genialitatea acestuia, în capacitatea – rezervată în mod exclusiv – de a rezolva orice problemă. Munca lor nu era decât, aşa, una brută, în care ei nu aveau cum să înţeleagă complexitatea fenomenelor economice. Cam aşa se desfăşurau mai toate şedinţele. Puţinele variaţiuni de la monotonie apăreau atunci când la acestea participa şi Directorul General. În acele momente, rolurile se schimbau. Discursul lui Grigoriu era preluat de General, timp în care şeful lor aproba, uşor înclinat, orice vorbă, orice sughiţ...
Intră în sala de şedinţe şi constată că pe mese aşteptau, aburinde şi ispititoare, cafele, împresurate de nenumărate farfurioare cu tot felul de pişcoturi sau gustări.
Se aşezară cu toţii şi şedinţa începu.
- Domnilor, ne-am adunat astăzi, pentru a lua o decizie importantă. M-am gândit că lucrăm de atât timp împreună şi totuşi nu ne cunoaştem prea bine. Ce-ar fi să plecăm cu toţii într-o excursie? Am vorbit cu Generalul şi a fost de acord ca să ne învoiască trei zile la sfârşitul săptămânii viitoare. Mai mult, ne-a asigurat că ne pune la dispoziţie o vilă „de protocol”, la munte, aşa încât nu ne va costa mai nimic. S-ar putea, dacă va avea timp, să vină şi el, măcar o zi. Ce spuneţi?
- Domnule Grigoriu, mergem cu mare plăcere. Ne gândisem şi noi să vă propunem, dar e mai bine că a venit din partea dumneavoastră, spuse Virgil.
- Ei, măi băieţi, ştiţi că întotdeauna sunt receptiv la orice problemă pe care o ridicaţi voi, cu atât mai mult când vine vorba de o agapă.
Excursia se hotărî pe dată, iar restul şedinţei se desfăşură într-o atmosferă de bună dispoziţie, în care Grigoriu le povesti cum copiase el, în facultate, la un profesor aparent imposibil de păcălit.
În drum spre casă, Andrei îşi spuse că ar trebui să cumpere ceva de mâncare. Neglijase în ultima vreme şi se tot hrănise cu uscături. Intră în primul supermarket pe care-l întâlni în cale. Se duse la raionul de carne şi observă cum toate produsele se ieftiniseră, faţă de ziua precedentă, cu mai mult de douăzeci de procente. Nu îşi cumpără decât nişte carne tocată şi, din alt sector, ceva zarzavaturi. La casă, până când îşi găsi cardul pe care-l ţinea ascuns într-un buzunar de la piept, de frica hoţilor, văzu cum o vânzătoare veni, amabilă, şi îi puse cele câteva cumpărături în sacoşă.
- Nu vă grăbiţi, domnule, îi spuse casiera. Este destul timp pentru toată lumea.
Femeia grasă şi asudată, din spatele lui, de la coadă, se uita binevoitoare şi parcă ar fi vrut să îi sară în ajutor.
În fine, găsi şi cardul printr-unul din ungherele buzunarului, plăti şi plecă spre casă.
După ce îşi pregăti ceva de mâncare, deschise televizorul. Se părea că toate posturile ajunseseră la o înţelegere tacită. Programul de bârfe transmitea o emisiune despre modul de evoluţie a bunelor maniere de-a lungul istoriei, cel ce difuza numai crime şi violuri trata împlinirile elevilor medaliaţi la Olimpiadele Internaţionale, iar Manele TV emitea „Imperialul” lui Beethoven.
Până în acel moment, Andrei nu îşi formulase nicio părere asupra celor ce se întâmplau. Toate curgeau parcă de la sine.
Într-un târziu, adormi...
Visă că acea lume ideală (pentru el) în care ajunsese, începea să îl împresoare. Totul se desfăşura prea bine. Lumea era nefiresc de perfectă. Libertatea individului, aşa cum şi-o asuma, dar şi cum era respectată, tindea să devină totală. Ar fi vrut să vadă măcar un sâmbure de imperfecţiune sau să audă un minim reproş. Nimic!
Dimineaţa, obosit după o noapte grea, se duse direct către oglindă. Nu mai aşteptă ca aceasta să reacţioneze în vreun fel. Intră de-a dreptul prin rama acesteia.
Aruncând o privire spre calendar, observă, fericit, cum fila acestuia arăta ziua de 29 februarie 2005...

Niciun comentariu: