„Sala este deschisă, astăzi, între 11,30 şi 12,30”.
De obicei, era o fire iscoditoare. Astăzi, însă, afişul nu îl miră cu nimic.
Plecase de acasă, fără un gând anume. Era ziua sa liberă şi, de obicei, prefera să stea în casă printre cărţile sale. Se detaşase, de mult timp, de lumea aflată într-un declin irevocabil. Îşi schimbase locul de muncă, acum câţiva ani, lucrând ca programator într-un centru de cercetare ştiinţifică. În fiecare zi, primea sarcini pe e-mail, ca să alcătuiască un anume program ce simula cine ştie ce teorie. Habar nu avea despre cercetările Institutului şi, la drept vorbind, nici nu îl prea interesa acest lucru. Important era ca maşinăria să obţină rezultatele scontate de cei care comandaseră programul. Nu ştia cine sunt creierele ce elaborau acele formule şi nici nu ştia la ce vor servi ele vreodată. Intra, de ani de zile, pe uşa Institutului cu o cartelă magnetică şi, apoi, direct în biroul său, aflat, undeva, în faţă. Deschidea calculatorul, e-mailul şi se apuca de lucru. Întotdeauna, după exact opt ore, treaba era terminată şi, la rândul lui, trimitea rezultatele tot prin e-mail. Salariul îl primea pe card; nu era nici prea mare, dar nici prea mic pentru a nu îi ajunge să-şi cumpere cărţile sale. Astfel, viaţa decurgea liniar, dar departe de o lume pe care nu o înţelegea sau, mai degrabă, la care nu vroia să se alinieze.
În acea zi, însă, simţise că o forţă, mai presus de voinţa sa, îl împingea să iasă din casă. Încercă să reziste tentaţiei şi luă la întâmplare o carte din bibliotecă. De ani de zile, cumpăra foarte multe, peste puterile sale de lectură, parcă dintr-o frică de a nu rămâne într-o seară singur. Îi repugna să recitească. Avea oroare de oamenii ce se cramponau de anumite cărţi, de parcă ar fi vrut să retrăiască mereu aceleaşi şi aceleaşi evenimente. Cartea era complet neagră. O cumpărase împreună cu mai multe, ce alcătuiau o colecţie. Nu se uitase, în librărie, decât pe una dintre ele. De obicei, verifica să nu fie pagini albe, tăiate greşit sau rânduri încălecate pe unele dintre file. Vroia să aibă o bibliotecă impecabilă. Nu ar fi putut niciodată să spună de ce... El nu mai recitea nimic şi, la urma urmei, nici nu avea cui să o lase. Dar biblioteca trebuia să fie impecabilă...
Pe coperta cărţii nu scria nimic... Deschise la ceea ce trebuia să fie prima pagină şi nu se miră că nici pe aceasta şi nici pe celelalte nu era tipărit nimic. Era o simplă colecţie de file albe, ca şi cum aşteptau să fie scrise. Plecă deci de acasă, aiurea, prin oraş...
I se păru normal, ca să intre în acea sală, situată într-un loc pe care parcă îl ştia de ani de zile... Nu se miră, ca o continuare a celor întâmplate de dimineaţă şi ca dintotdeauna, că nu era nici-un paznic sau, în sfârşit, cineva care să îl îndrume. În faţă îi apăru un hol întunecos în care pâlpâia o luminiţă, poate numai de el zărită. Se îndreptă către aceasta şi văzu că acolo era Uşa... Singura uşă din acel hol... O deschise şi, fără surprindere, constată că, aceasta ocupa un întreg perete. Sala era trapezoidală cu baza mică în cadrul uşii. Pereţii erau goi. O lumină orbitoare scălda însă marmura albă, prezentă peste tot, chiar şi pe tavan. Se uită în sus şi nu văzu nici-o lampă, oricât de mică.
Îl cuprinse, aproape pe nesimţite, un delir admirativ. Da, sala era perfectă! Aberaţia trapezoidală a acesteia, se gândi, nu avea probabil ca scop, decât acela de a sublinia puritatea albului şi neimixtiunea oricui sau a orice. Se duse încet, parcă nevrând să strice echilibrul încăperii, în centrul acesteia, auzind cum uşa se închide, de la sine, în spatele său. Se întoarse şi constată că, de fapt, uşa nu mai există.
El fusese uşa...
Începu să contemple pereţii aceia goi, dar, în acelaşi timp, plini de înţelesuri...
Şi, deodată, cei trei pereţi se animară... Începu să vadă imagini din viaţa lui. Nu erau însă obişnuite. Pe fiecare perete era câte o proiecţie unidimensională a sa, alcătuind totuşi o imagine unitară. Se derulau aspecte din cărţile sale, în care, de fiecare dată, personajul principal era el. Se vedea acţionând, uneori cu un dinamism de care nu credea că este capabil, alteori aproape pasiv, dar întotdeauna implicat total.
Nu ştia cât timp trecuse de când intrase în acea sală...
Şi atunci, avu prima revelaţie. Cei trei pereţi reprezentau spaţiul... Toate cărţile sale se tridimensionaseră şi se proiectaseră pe cele trei plane, poate tocmai pentru a-l situa pe el în centru. Îşi puse atunci o întrebare legitimă: Dar timpul, timpul unde este? Camera îi simţi nedumerirea şi, pe pereţi, începură să se deruleze imagini într-o viteză ameţitoare.
Le putea, însă, percepe pe toate...
Şi avu cea de-a doua revelaţie: el era timpul...
Se afla, ciudat, într-un univers observaţional tridimensional în care timpul generase imaginile proiectate, iar acestea se întorceau ameţitor, ca un vârtej incontrolabil, din nou la el, în timp...
Trecu mult, foarte mult... Nu îşi putea da seama cât... Timp? Timpul era el, iar dualitatea fiinţă-nefiinţă nu exista acum decât prin imaginile spaţiale ce-l înconjurau.
Deodată, se făcu întuneric...
Totul era negru. Un negru absolut.
Nu a ştiut, niciodată cât a durat acel moment. Poate o milionime de secundă, de-a noastră, de-a oamenilor sau poate un miliard de ani din „timpul” lui.
Pe pereţi, era proiectată o lumină neagră, cum nu-şi închipuise că ar putea exista. De altfel, chiar nu exista... Pe pereţi era proiectat timpul său într-o desfacere tridimensională. Nu vedea imaginile, dar le simţea. Timpul îi genera durere, sentimente, răscolindu-i trupul şi mai ales, îi sugera că el este acum Spaţiul. Un spaţiu unidimensional, ce concentra o viaţă, dirijată cu viteze diferite pe o dreaptă. De fapt, nici nu ştia dacă este dreaptă, pentru că într-un spaţiu unidimensional nu poţi niciodată cunoaşte cât de mult te abaţi de la monotonia rectiliniului.
Se trezi, deodată, în stradă... Afişul nu mai era. În faţa sa se întindea un perete gol, cu tencuiala căzută, pe care nu s-ar fi putut lipi nimic, niciodată.
Plecă spre acasă îngândurat...
Absent, luă cartea cea neagră şi văzu că paginile ei erau acum scrise mărunt, mărunt.
Începu să citească... Paginile cărţii rezumau toate lecturile sale de o viaţă. Curios, deschise ultima pagină.O mână invizibilă scria: „şi acum el citeşte, citeşte, citeşte...”.
În dimineaţa următoare, se duse, ca de obicei, la Institut.
Pe peretele acestuia era un afiş: „Ieri, la ora 12,30, Institutul s-a desfiinţat.”
Înţelese, în sfârşit, la ce lucrase ani de zile...
De obicei, era o fire iscoditoare. Astăzi, însă, afişul nu îl miră cu nimic.
Plecase de acasă, fără un gând anume. Era ziua sa liberă şi, de obicei, prefera să stea în casă printre cărţile sale. Se detaşase, de mult timp, de lumea aflată într-un declin irevocabil. Îşi schimbase locul de muncă, acum câţiva ani, lucrând ca programator într-un centru de cercetare ştiinţifică. În fiecare zi, primea sarcini pe e-mail, ca să alcătuiască un anume program ce simula cine ştie ce teorie. Habar nu avea despre cercetările Institutului şi, la drept vorbind, nici nu îl prea interesa acest lucru. Important era ca maşinăria să obţină rezultatele scontate de cei care comandaseră programul. Nu ştia cine sunt creierele ce elaborau acele formule şi nici nu ştia la ce vor servi ele vreodată. Intra, de ani de zile, pe uşa Institutului cu o cartelă magnetică şi, apoi, direct în biroul său, aflat, undeva, în faţă. Deschidea calculatorul, e-mailul şi se apuca de lucru. Întotdeauna, după exact opt ore, treaba era terminată şi, la rândul lui, trimitea rezultatele tot prin e-mail. Salariul îl primea pe card; nu era nici prea mare, dar nici prea mic pentru a nu îi ajunge să-şi cumpere cărţile sale. Astfel, viaţa decurgea liniar, dar departe de o lume pe care nu o înţelegea sau, mai degrabă, la care nu vroia să se alinieze.
În acea zi, însă, simţise că o forţă, mai presus de voinţa sa, îl împingea să iasă din casă. Încercă să reziste tentaţiei şi luă la întâmplare o carte din bibliotecă. De ani de zile, cumpăra foarte multe, peste puterile sale de lectură, parcă dintr-o frică de a nu rămâne într-o seară singur. Îi repugna să recitească. Avea oroare de oamenii ce se cramponau de anumite cărţi, de parcă ar fi vrut să retrăiască mereu aceleaşi şi aceleaşi evenimente. Cartea era complet neagră. O cumpărase împreună cu mai multe, ce alcătuiau o colecţie. Nu se uitase, în librărie, decât pe una dintre ele. De obicei, verifica să nu fie pagini albe, tăiate greşit sau rânduri încălecate pe unele dintre file. Vroia să aibă o bibliotecă impecabilă. Nu ar fi putut niciodată să spună de ce... El nu mai recitea nimic şi, la urma urmei, nici nu avea cui să o lase. Dar biblioteca trebuia să fie impecabilă...
Pe coperta cărţii nu scria nimic... Deschise la ceea ce trebuia să fie prima pagină şi nu se miră că nici pe aceasta şi nici pe celelalte nu era tipărit nimic. Era o simplă colecţie de file albe, ca şi cum aşteptau să fie scrise. Plecă deci de acasă, aiurea, prin oraş...
I se păru normal, ca să intre în acea sală, situată într-un loc pe care parcă îl ştia de ani de zile... Nu se miră, ca o continuare a celor întâmplate de dimineaţă şi ca dintotdeauna, că nu era nici-un paznic sau, în sfârşit, cineva care să îl îndrume. În faţă îi apăru un hol întunecos în care pâlpâia o luminiţă, poate numai de el zărită. Se îndreptă către aceasta şi văzu că acolo era Uşa... Singura uşă din acel hol... O deschise şi, fără surprindere, constată că, aceasta ocupa un întreg perete. Sala era trapezoidală cu baza mică în cadrul uşii. Pereţii erau goi. O lumină orbitoare scălda însă marmura albă, prezentă peste tot, chiar şi pe tavan. Se uită în sus şi nu văzu nici-o lampă, oricât de mică.
Îl cuprinse, aproape pe nesimţite, un delir admirativ. Da, sala era perfectă! Aberaţia trapezoidală a acesteia, se gândi, nu avea probabil ca scop, decât acela de a sublinia puritatea albului şi neimixtiunea oricui sau a orice. Se duse încet, parcă nevrând să strice echilibrul încăperii, în centrul acesteia, auzind cum uşa se închide, de la sine, în spatele său. Se întoarse şi constată că, de fapt, uşa nu mai există.
El fusese uşa...
Începu să contemple pereţii aceia goi, dar, în acelaşi timp, plini de înţelesuri...
Şi, deodată, cei trei pereţi se animară... Începu să vadă imagini din viaţa lui. Nu erau însă obişnuite. Pe fiecare perete era câte o proiecţie unidimensională a sa, alcătuind totuşi o imagine unitară. Se derulau aspecte din cărţile sale, în care, de fiecare dată, personajul principal era el. Se vedea acţionând, uneori cu un dinamism de care nu credea că este capabil, alteori aproape pasiv, dar întotdeauna implicat total.
Nu ştia cât timp trecuse de când intrase în acea sală...
Şi atunci, avu prima revelaţie. Cei trei pereţi reprezentau spaţiul... Toate cărţile sale se tridimensionaseră şi se proiectaseră pe cele trei plane, poate tocmai pentru a-l situa pe el în centru. Îşi puse atunci o întrebare legitimă: Dar timpul, timpul unde este? Camera îi simţi nedumerirea şi, pe pereţi, începură să se deruleze imagini într-o viteză ameţitoare.
Le putea, însă, percepe pe toate...
Şi avu cea de-a doua revelaţie: el era timpul...
Se afla, ciudat, într-un univers observaţional tridimensional în care timpul generase imaginile proiectate, iar acestea se întorceau ameţitor, ca un vârtej incontrolabil, din nou la el, în timp...
Trecu mult, foarte mult... Nu îşi putea da seama cât... Timp? Timpul era el, iar dualitatea fiinţă-nefiinţă nu exista acum decât prin imaginile spaţiale ce-l înconjurau.
Deodată, se făcu întuneric...
Totul era negru. Un negru absolut.
Nu a ştiut, niciodată cât a durat acel moment. Poate o milionime de secundă, de-a noastră, de-a oamenilor sau poate un miliard de ani din „timpul” lui.
Pe pereţi, era proiectată o lumină neagră, cum nu-şi închipuise că ar putea exista. De altfel, chiar nu exista... Pe pereţi era proiectat timpul său într-o desfacere tridimensională. Nu vedea imaginile, dar le simţea. Timpul îi genera durere, sentimente, răscolindu-i trupul şi mai ales, îi sugera că el este acum Spaţiul. Un spaţiu unidimensional, ce concentra o viaţă, dirijată cu viteze diferite pe o dreaptă. De fapt, nici nu ştia dacă este dreaptă, pentru că într-un spaţiu unidimensional nu poţi niciodată cunoaşte cât de mult te abaţi de la monotonia rectiliniului.
Se trezi, deodată, în stradă... Afişul nu mai era. În faţa sa se întindea un perete gol, cu tencuiala căzută, pe care nu s-ar fi putut lipi nimic, niciodată.
Plecă spre acasă îngândurat...
Absent, luă cartea cea neagră şi văzu că paginile ei erau acum scrise mărunt, mărunt.
Începu să citească... Paginile cărţii rezumau toate lecturile sale de o viaţă. Curios, deschise ultima pagină.O mână invizibilă scria: „şi acum el citeşte, citeşte, citeşte...”.
În dimineaţa următoare, se duse, ca de obicei, la Institut.
Pe peretele acestuia era un afiş: „Ieri, la ora 12,30, Institutul s-a desfiinţat.”
Înţelese, în sfârşit, la ce lucrase ani de zile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu